IV.1. NEVOIA DE APITERAPICE                                                                                

Una din marile probleme ale oricărui apiterapeut este aceea a posibilității de a avea la îndemână, pentru a le putea prescrie, a  apiterapicelor care să conțină agenții terapeutici pe care îi consideră necesari atingerii țintei terapeutice urmărite. Desigur, ca să le  poată recomanda pacienților, acestea ar trebui să existe în circuitul comercial, ori să fie produse  de fiecare apiterapeut, în funcție de afecțiunile pe care le tratează.

Și în România, ca și oriunde în lume, apiterapicele standardizate, cu acțiune farmacocinetică riguros determinată, sunt puține. Cele mai cunoscute sunt: lăptișorul de matcă - injectabil ori cu administrare orală -, sau diverse forme de apiterapice a căror bază este propolisul (pot avea efecte alergene), ori veninul de albine (acesta are un potențial terapeutic înalt în anumite afecțiuni, dar administrarea sa trebuie să fie prudentă, fiind limitată mai ales de acțiunile sale alergene și hemolitice). Producerea apiterapicelor standardizate însă, necesită nu numai munca în echipă a cercetătorilor, farmaciștilor și medicilor, ci și mijloace tehnice deosebit de complexe. O astfel de acțiune concertată, coordonată și la înalți parametri științifici, i-ar avantaja nu numai pe apiterapeuți, ci ar fi în interesul major al sănătății pacienților.

Evident, sursa substanțelor care se află în structura imensei game de medicamente de producție farmacochimică, este natura. Apicultura, prin intermediul albinei, poate pune la îndemâna producției de medicamente standardizate, fără exagerare, cvasitotalitatea substanțelor care au o altă sursă de proveniență decât produsele stupului. Mai mult, albina oferă substanțe și combinații de substanțe imposibil de reprodus în laborator, dar care au o înaltă eficiență apiterapeutică. Și, fapt de o importanță majoră, oferă biomolecule apicole compatibile până la identitate cu cele umane. Apiterapicele standardizate pot deveni, ar trebui să devină, pentru că au acest unic potențial, suportul de neînlocuit a ceea ce se numește biomedicina viitorului. Dacă lucrurile stau așa, apare firesc întrebarea: cum se explică faptul că produsele apicole rămân în afara interesului producătorilor de medicamente ? Răspunsurile ar putea fi două: 1) fie nu cunosc suficient de bine biochimia substanțelor oferite de albine, fapt oarecum explicabil prin absența nemeritată a studiului lor în învățământul farmaceutic; 2) fie datorită faptului că această sursă de substanțe, poate mai scumpă decât altele,  crescând costurile,  ar conduce la reducerea profiturilor industriașilor.

Oarecum mai la îndemâna apiterapeuților, sunt suplimentele alimentare preparate pe bază de combinații ale unor produse ale stupului, de tipul mierilor propolizate în diferite proporții procentuale, al mierilor cu lăptișor de matcă sau al amestecurilor polenului ori păsturii cu diverse sorturi de miere etc. Astfel de suplimente alimentare pot fi prescrise în diverse afecțiuni, deși prezintă unele inconveniente. Combinația de produse apicole, eventual și al altor ingrediente neapicole, aflate în comerț, corespund ori nu intențiilor terapeutului. Apoi, unele ingrediente, cu o greutate moleculară mai redusă decât mierea, eventual și cu o structură sterolică pronunțată, au tendința de separare, ridicându-se la suprafața recipientului. Așa se întâmplă, spre exemplu, în cazul mierilor cu lăptișor de matcă. În acest fel, pacientul nu poate beneficia de administrarea ritmică și în doză egală a lăptișorului de matcă: în primele zile va epuiza lăptișorul aflat la suprafața mierii, apoi va  consuma, pur și simplu, miere.

Administrarea apiterapicelor, oricare ar fi acestea, obligă apiterapeutul să dispună de cunoștințe medicale mult mai diversificate decât un medic specialist în una sau alta dintre competențele medicale. Dintre cunoștințele sale nu pot lipsi biologia moleculară și celulară, biochimia, alergologia, imunologia etc. Dar, mai mult, apiterapeutul trebuie să cunoască bine biochimia produselor apicole, ca și dozele de substanță bioactivă care pot fi administrate în funcție de criteriile medicale obișnuit cunoscute.