VII.2.1. PROTEINEMIA, PROTEINELE TOTALE  ȘI DISPROTEINEMIA. 

Științele medicale, beneficiind și de nanotehnologiile de ultimă oră, au înregistrat succese notabile în cunoașterea rolului proteinelor în organismul uman, deși încă mai sunt molecule de proteine al căror rol este apreciat ca fiind incert sau necunoscut. Mai întîi este necesar să lămurim semnificațiile noțiunilor: proteinemie, proteine totale (PT), disproteinemie și proteine de fază acută.

Proteinemia este noțiunea care desemnează cantitatea și calitatea proteinelor circulante în plasma sanguină în momentul efectuării analizelor. Prin urmare, proteinemia include cantitatea valorică totală a proteinelor circulante (PT), cât și estimarea structurii lor. Proteinemia poate fi fiziologică (normală cantitativ și structural), dar poate fi și disproteinemie.

Noțiunea proteine totale (PT), în sensul său riguros exact, se referă numai la cantitatea totală a proteinelor aflate în sânge în momentul recoltării pentru analize și se notează în g/dL sau g/L, în funcție de opțiunea laboratorului.

În „sânul” PT, care este valoarea unui total cantitativ, sunt  un număr foarte mare de proteine cu structuri și funcții foarte diverse: enzime, hormoni, proteine de transport, albumină, fibrinogen imunoglobuline etc. etc. Determinând numai PT, putem ști numai cantitatea, dar nu și structura cantității.

Noțiunea de disproteinemie, cu referire la proteinele circulante, poate desemna: fie nereguli privind cantitatea totală a PT, fie structura calitativă anormală a cestora, fie ambele stări.  

Proteinemiapoate fi:

-fiziologicăcantitatativ - atunci când PT se încadrează în limitele valorilor normale (v.n.) ale referințelor  minim-maxim indicate de către buletinele analize medicale;               

-fiziologică structural- atunci când, în cadrul proteinemiei normale cantitativ, fiecare proteină în parte se află în cantitatea care să-i permită îndeplinirea propriilor funcții, fără a defavoriza funcțiile altor proteine sau ale altor substanțe;

-disproteinemie cantitativă, manifestată ca:

-hiperproteinemie:cantitatea PT  estemai mare decât limita superioară a referințelor de laborator ( cantitatea lor depășește v.n.);

-hipoproteinemie:cantitatea PTeste sub limita minimă a referințelor de laborator(sub v.n.);

-disproteinemiestructurală (calitativă), manifestată prin:

-absența unei ori unor proteine: spre exemplu agamaglobulinemia, care constă în absența gamaglobulinelor (imunoglobulinelor), fapt care afectează imunitatea prin imunodepresie;     

-insuficiența unei proteine: spre exemplu hipoalbuminemia, stare care este  întâlnită într-un lung șir de afecțiuni umane;  

-excesul sintezei unei ori unor proteine: spre exemplu hipergamaglobulinemia - ca în cazul bolilor autoimune, spre exemplu. 

Dacă PT se încadrează cantitativ în limitele referințelor de laborator, acest fapt poate fi un indicator al stării de sănătate, dar nu este deloc garantul sănătății: unele proteine pot fi sintetizate excesiv, altele pot lipsi, iar altele pot fi sintetizate sub limita normală a asigurării funcțiilor lor fiziologice. Eventualele dezechilibre din structura proteinemiei, care pot fi cauză a bolii, impune efectuarea și a altor analize de laborator:

- determinarea proteinelor de fază acută pozitive și negative;

- determinarea valorilor proteinelor serice (PS) prin electroforeză (EPS).

Proteinele de fază acută pozitive, sunt proteinele ale căror valori cantitative cresc patologic  atunci când se produce inflamația¹.

 Proteinele de fază acută pozitive sunt:

Proteinele de fază acută negativesunt proteinele ale căror valori scad atnci când, în cursul inflamației, cresc valorile proteinelor de fază acută pozitive.

Proteinele de fază acută negative sunt:

Creșterile sintezei proteinelor de fază acută pozitive și scăderea celor de fază acută negative, conduc la dezechilibre în structura cantitativă și calitativă a PT (disproteinemie), putând fi cauze  pentru hipoproteinemiile, hiperproteinemiile și disproteinemiile structurale.

Prin urmare, alături de determinarea cantitativă a PT, sunt necesare alte analize de laborator pentru determinarea structurii acestora. Nici un laborator de analize medicale din lume însă, oricare ar fi afecțiunea, nu va determina toate proteinele din structura PT. Un asemenea demers ar depăși logistica oricărui laborator de analize medicale „normal”, iar costurile ar fi descurajante. Clinicianul, în funcție de suspiciunea diagnostică, recomandă determinarea acelor proteine din structura PT pe care le consideră implicate în cazul clinic dat (enzime, hormoni, markeri tumorali, anticorpi etc.).

Analiza de elecție - uneori și suficientă - care orientează clinicianul asupra structurii PT -, ar trebui să devină EPS, iar în funcție de cantitatea fiecărei proteine serice - albumină și globuline (α_1, α₂ ,β și γ) - poate cere determinarea valorilor proteinelor de fază acută pozitive, ale căror creșteri le suspicionează a fi implicate în cazul clinic dat.

Determinarea, prin analizele medicale de rutină sau prin cele recomandate de către medic, numai a PT - așa cum frecvent se obișnuiește -, este departe de a asigura certitudinea diagnosticului. De foarte multe ori, în cadrul valorilor cantitative normale ale PT, se află disproteinemii structurale, caracteristice unui număr însemnat de boli.

Noțiunea proteinemie fiziologică  desemnează atât normalitatea cantitativă a PT, cât și normalitatea lor structurală. Prin urmare, proteinemia fiziologică exclude orice tip de disproteinemie, cantitativă sau structurală, care poate conduce la boală.

Proteinemia fiziologică – o rara avis de fapt – este garantul cel mai important al sănătății în starea de homeostazie. Iar această stare, repetăm, presupune un proces de continuă autoreglare a funcțiilor metabolismului fără a se ajunge la boală și, fapt deosebit de important, fără intervenția medicului și medicamentului.

Metabolismul uman trebuie privit ca fiind o imensitate de reacții biochimice, care pot susține ceea ce numim homeostazie, ori pot acumula dezechilibre care conduc la boală.

În fine, primul pas înspre înspre investigarea status-ului proteic în fiecare caz clinic, îl constituiedeterminarea PT. Acestuia însă, trebuie să-i urmeze al doilea pas:EPS. Și, la nevoie, urmează al treilea pas: determinarea proteinelor a căror absență, insuficiență sau exces pot conduce la boală.

________________________________

1.Prin inflamație înțelegem întregul ansamblu al reacțiilor organismului ca răspuns la agresiuni de cele mai diverse origini: virale, bacteriene, parazitare, chimice, fizice, autoimune etc. Inflamația este, de fapt, un răspuns de apărare nespecific al organismului la aceste agresiuni, desfășurat la nivelul țesuturilor vascularizate. Inflamația poate fi acută ori subacută, dar poate deveni și cronică.  Orice inflamație determină apariția unor simptome și semne locale: rubor (hiperemie), calor (creșterea temperaturii locale), tumor (tumefiere), dolor (durere) și functio laesa (pierderea funcționalității). În inflamație, alături de creșterea proteinelor de fază acută pozitive, se produce și creșterea vitezei de sedimentare a hematiilor (VSH).