I.2.ŞTIUTE ŞI NEŞTIUTE DESPRE DARURILE ALBINEI
* Mierea este cel mai cunoscut produs al coloniei de albine. Albinele însă, oferă oamenilor o diversitate de produse: miere, descăpăcitură, polen, păstură, lăptișor de matcă, apilarnil, propolis, ceară și venin. Cu excepția ultimelor două enumerate, acestea sunt alimente.
* Ambrozia, cum este numită băutura vieţii veşnice a zeilor Olimpului, era preparată cu miere.
* Mierea a fost supranumită, datorită efectelor sale energizante și revigorante, „laptele bătrânilor.”
* Mierea este cel mai vechi îndulcitor de care oamenii au putut dispune.
* Mierea este alimentul care are cea mai apropiată structură de cea a sângelui.
* Spre deosebire de zahăr, mierea dezvoltă și protejează inteligența umană. Creierul, pentru a-și menține și exercita funcțiile, are nevoie de glucoză, aceasta fiind singurul aliment al său. Mierile, cu foarte mici diferențe, conțin de regulă circa 32% glucoză, aceasta făcând parte din categoria monozaharurilor direct asimilabile (este o hexoză). Prin urmare, cel ce consumă zilnic 100 g de miere, furnizează organismului 32 g de glucoză. Fructoza, conținută în mieri în proporție de circa 38%, poate fi metabolizată în glucoză.
* Romînia, deși ocupă locul patru între țările Europei în producția de miere, se situează pe unul din ultimele locuri în consumul pe cap delocuitor a acestui minunat aliment. Se pare că atît părinții, cât și copiii, apreciază mai mult bomboanele, ciocolata ori alte tipuri de dulciuri preparate cu zahăr și diverse arome, mai mult sau mai puțin nesănătoase.
* Unii oameni spun că nu consumă miere și nici nu o cumpără pentru copiii lor, pentru că ar fi prea scumpă. Niciodată însă, 100 g de miere nu costă mai mult decât o ciocolată cu aceeași greutate. Dacă la aceasta adăugăm și costul tratamentelor pentru diverse afecțiuni pe care oamenii nu le-ar traversa dacă ar înlocui zahărul cu mierea, avantajele, inclusiv financiare, ar pleda pentru înlocuirea zahărului cu miere.
* Frecvent, oamenii pun întrebarea: „câtă miere ar trebui să consumăm zilnic” ? Cele mai frecvente recomandări apreciază, ca fiind normal și sănătos, un consum de 1-3g de miere pentru fiecare kg de greutate corporală. Discutarea consumului normal de miere însă, trebuie să se facă nuanțat. Se știe faptul că lipidele sunt cea mai importantă sursă de energie pentru organismul uman. Acestea sunt necesare organismului uman, îndeosebi în cantități ceva mai mari pentru persoanele care execută munci fizice susținute. Consumul lor exagerat însă, în funcție și de calitatea acestora, dincolo de necesarul funcțiilor organismului, dar și față de eventualele dezechilibre în metabolizarea lipidelor, determină un număr mare de afecțiuni provocate de cunoscutele și tot mai frecventele dislipidemii. Listarea acestora, de la bolile cardiocirculatorii și pînă la diabetul zaharat de tip II, este descurajant de lungă. În lucrarea de față ne propunem să atragem atenția – fapt mai puțin discutat în literatura medicală -, asupra influenței dislipidemiilor în debutul unui număr mare de boli canceroase. La locul cuvenit, în capitolul privind afecțiunile tratate prin apiterapie, vom exemplifica aceste situații cu un număr însemnat de cazuri clinice concrete.
Am afirmat faptul că glucoza este singura hrană a creierului uman, fapt suficient ilustrat în studiile medicale clinice. Dacă așa stau lucrurile, chiar și fără argumente medicale, este evident faptul că glucoza, necesară tuturor oamenilor de altfel, este necesară în cantități mai mari elevilor, studenților și tuturor persoanelor care desfășoară activități intelectuale. Diminuarea consumului de lipide în favoarea glucidelor, este cu atît mai necesară persoanelor care stau pe scaun, prin natura activității, multe, multe ore pe zi. Acești oameni, care fac foarte puțină mișcare, dacă s-ar autoanaliza, ar constata că aproape au ajuns, mai ales după un număr de ani, chiar să evite, fie și mai puțin conștientizat, efortul fizic. Chiar dacă își propun să înceapă un program care să implice mișcare și efort fizic, amână sine die acest lucru din cele mai variate motive – uneori le caută anume, iar dacă nu sunt, le inventează. În cele mai multe cazuri, aceste persoane sunt consecvente în a consuma lipide și dulciuri pe bază de zahăr, dar nu sunt consecvente cu programul început și renunță, cu mult mai multă ușurință decât efortul de voință cu care l-au început.
Avantajul consumului regulat de miere, este acela că oferă cea mai mare cantitate și cel mai însemnat număr de glucide direct asimilabile, fără necesitatea ca acestea să traverseze vreo scindare enzimatică digestivă, așa cum se întîmplă cu zahărul obișnuit care este, în definitiv, un cărbune alb. În afară de zaharoză, singura substanță pe care o conține este numai o cantitate infimă de apă, în proporție de 0,01%. Unii nutriționiști, atunci cînd discută valoarea zahărului pentru organismul uman, fără să exagereze prea mult, îl numesc „moartea albă”.
Glucoza din miere, spre deosebire de lipide, care acționează mai lent, este cel mai rapid energizant fizic și intelectual, restabilind aproape instantaneu capacitatea de efort (înlocuiește rapid glucoza consumată în timpul efortului).
* Cei mai mari consumatori de miere trebuie să fie cei mai mici: copiii ! Apetitul lor pentru consumul de dulciuri, oricare ar fi acestea, este determinat, în afară de gust, de consumul mare de energie: necesară creșterii lor, dar și faptului că se află în continuă mișcare, ori învață.
Până la inclusiv vârsta adolescenței, un consum regulat de 3 g de miere pentru fiecare kg de greutate corporală, îndeosebi pentru cei care nu prea mănâncă fructe, este mai mult decât benefic. Exceptând faptul că nu furnizează fibre – o face polenul, dar în cantități insuficiente -, ar fi foarte greu, chiar imposibil și pentru un nutriționist veritabil, să alcătuiască o listă cu fructele care conținun cocktail mai complet și mai echilibrat decât mierea, atât de glucide, cât și de vitamine, minerale, enzime etc. Dar, fără nici o problemă, consumul de miere poate fi mai mare. Spre exemplu, până la greutatea de 20 de kg a unui copil, consumul a 5g de miere pentru fiecare kg de masă corporală, nu este deloc exagerat – ar însuma cam 100 g pe zi. Câți copii, de acestă mărime, nu mănâncă o ciocolată de 100 g – sau și alte dulciuri zaharoase -, dacă li se oferă ori le au la îndemână ? Cantitatea de 100 g de miere nu înseamnă mai mult de 6-7 lingurițe de mărime medie, iar mierea poate fi consumată ca atare sau ca îndulcitor. O felie de pâine, poate puțin prăjită, cu unt si miere, alături de o cană de ceai puțin acrișor din măceșe, poate face deliciul sănătos al oricărui copil. Iar dacă în miere se omogenizează puțină pulbere de cacao, iar peste felia unsă cu unt, apoi cu miere, se pun câțiva sâmburi de nucă, eventual măcinată puțin, nu-mi rămâne decât să le urez: poftă bună ! Iar mierea, împreună cu nuca, sunt veritabili furnizori de lecitină. La o masă corporală de 40-50 de kg, în funcție și de structura obișnuită a alimentației zilnice, consumul zilnic a 3 g de miere – 120-150 g pe zi , nu este deloc exagerat. Pare a fi multă miere ? O singură cană de ceai, îndeosebi dacă conține multă vitamina C – deci este mai acrișor -, necesită circa 4 lingurițe de miere (aproximativ 50 de g).
* Pentru a-și păstra calitățile, mierea nu trebuie expusă luminii solare directe. Produsă în întunericul stupilor, deși nectarul este adus din florile răsfățate de soare, mierea este fotosensibilă.
* Încălzirea mierii la 710C, distruge invertaza în 40 de minute; la o încălzire timp de 4,5 ore distruge jumătate din cantitatea obișnuită de enzime. Dacă mierea este păstrată la temperaturi mari, ori este încălzită timp de peste 5 ore, produce o substanță toxică, care o face improprie consumului – hidroximetilfurfuraldehida (HMF).
* Mierea trebuie păstrată, pe termen mai îndelungat, la temperaturi de 8-90C.
* Mierea, în stup, este produsă la temperatura medie de 37oC și nu este termostabilă (comparați cu temperatura normală a corpului omenesc). De aceea nu trebuie supusă unor temperaturi de peste 40-45º C, caz în care pierde mult din potenţialul său terapeutic (ceaiurile, spre exemplu, pentru a proteja calitățile mierii, nu se îndulcesc când sunt fierbinți !).
* În miere au fost identificate 350 de substanțe (zahărul conține numai…zahăr).
* Culoarea diferitelor sorturi de miere, monoflore, poliflore sau de mană, este dată de pigmenții conținuți în necatarul florilor.
* Cea mai valoroasă miere din punct de vedere medical, este mierea polifloră. Aceasta este produsă din flora meliferă din zona vetrei stupinei, cu adaus ori nu, din flora eventualelor culturi agricole. Cândva, prin 1990, am trimis unui laborator din Germania, o mostră de miere polifloră, obținută din stupina noastră (cea staționară), aflată pe dealul cu nume arhaic Prisăci, din localitatea gorjeană Bălănești. Din buletinul de analize pe care l-am primit – l-am publicat în 1998 în cartea ABC-ul apiterapiei - , reieșea că această miere era rezultatul nectarului a 68 de plante melifere din zonă. Atunci când se cercetează originea florală a mierilor, cel mai important indicator este polenul conținut în aceasta (nu poate fi văzut cu ochiul liber).
* Mierea în faguri şi descăpăcitura, masticate îndelung, oferă consumatorului un plus de arome și de substanțe (ceara, spre exemplu, conține mai multă vitamina A decât carnea).
* Capacitatea organismului de a asimila aproape întreaga cantitate de miere ingerată, depășește gradul de asimilare al oricărui alt aliment. La 1 kg de miere consumată, gradul de asimilare este de 98% (deci, din 1000 de g, numai 20 de g devin reziduuri eliminabile).
* Încă în Egiptul antic, privind efectele benefice ale mierii pentru copii, s-a constatat că elevii care consumau miere erau mai dezvoltaţi fizic şi intelectual.
* Soldaţii Greciei antice primeau, în campaniile militare, o raţie zilnică de miere (poate că aşa a fost posibil să apară maratonul).
* Acţiunea antimicrobiană a mierii, spun cercetătorii, este superioară celei a Penicilinei şi Streptomicinei.
* Nici un aliment nu este mai steril decât mierea. Chiar și mierea însămânțată cu bacteriile cele mai periculoase, devine în scurt timp sterilă. Explicația este simplă: bacteriile nu pot trăi fără cantitatea infimă de apă pe care o conțin; mierea, fiind puternic hidrofilă, extrage această apă și bacteriile sunt ucise. În miere sunt și substanțe cu acțiune antigerminativă, atiseptică, bactericidă și antibiotică.
* Multe mămici evită îndulcirea laptelui și ceaiurilor cu miere până la vârsta de un an a copiilor, pentru că medicii le-au spus că există riscul ca aceștia să facă botulism. Să lămurim lucrurile. De sănătatea alimentelor de producție animală, în lista cărora este înclusă și mierea, se ocupă autoritatea sanitar-veterinară. Este știut că botulismul este o toxinfecție alimentară frecvent mortală, cauzată uneori de consumul cărnurilor, dar mai ales a conservelor care conțin Clostridium botulinum (bacilul botulinic). Mierea însă, produsă de „animalul” numit albină, chiar dacă este listată mecanic în rândul alimentelor de origine animală, este alimentul cel mai steril cu putință. Pentru copiii apicultorilor, prin casele cărora nu prea găsești zahăr, mierea este primul îndulcitor care li se administrează. Totuși, copiii lor nu fac botulism. Din numărul foarte mare de mămici pe care le-am sfătuit să îndulcească laptele și ceaiurile copiilor cu miere, nici una nu s-a plâns cum că, bebelușul ei, ar fi făcut botulism. Nici un medic pediatru, din câți am întrebat, nu cunoaște vreun caz de botulism cauzat de miere. Și, totuși, pentru că mierea este înscrisă pe lista alimentelor de origine animală, continuă să recomande mămicilor să nu o administreze copiilor până la vârsta de un an, lipsindu-i de acest minunat elixir, veritabil simbol al sănătății.
* Toate lucrurile de excepție se produc cu multă muncă. Nectarul florilor nu este miere. Mierea este produsă din nectar, căruia albinele îi adaugă, ca secreții proprii, neprețuitele enzime care dau viață acestui minunat produs apicol. Dintre multele enzime identificate în miere, un loc important îl are invertaza, care invertește (transformă) zahărul din nectar în monozaharide direct asimilabile. Un loc important îl ocupă, între altele, enzimele superoxid dismutaza (SOD) și catalaza, a căror valoare antiinflamatoare este superioară, în bolile autoimune, oricărui medicament steroidian sau nesteroidian (ambele enzime seaflă în apiterapicele produse de noi în cadrul Apitherapy Medical Center).
Pentru a produce 1 kg de miere, albinele aduc în fagurii stupului 4 litri de nectar. Și ziua, dar mai ales în cursul nopții, se face vânturarea pentru uscarea nectarului: o parte din albine, așezate într-o anumită ordine, bat permanent din aripi, astfel încât curenții de aer creați, parcurgând suprafațele fagurilor, să fie orientați înspre urdiniș, iar de acolo în afara stupului. Curenții sunt încărcați cu vaporii apei din nectar, care este vânturat de alte albine: acesta este luat în guși și mutat, de sute de ori, dintr-o celulă în alta. La fiecare mutare, albinele îi adaugă, de fiecare dată, enzime pe care le secretă anume. Când apa din nectar se reduce la o concentrație de circa 17- 18%, albinele ceriere (tinere, care încă nu au zburat niciodată în afara stupului), acoperă fiecare celulă plină de miere cu o peliculă subțire de ceară. O căpăcesc, spun stuparii. Când suprafețele fagurilor sunt căpăcite în proporție de cel puțin două treimi, mierea este, așa cum spun acești extraordinari oameni, coaptă. Acum are toate calitățile necesare pentru a hrăni familia de albine până în primăvara următoare, când pomii și florile vor putea să le ofere viitorul nectar. Dar, tot acum, când mierea este căpăcită, stuparii știu că a venit timpul recoltării – extragerea mierii din faguri. Este „jaful cel mare”: albinele nu adună miere pentru noi. Noi le-o luăm !
* Cum alegem o miere veritabilă, fără falsificări ? Nimeni nu se poate duce în piețe sau magazine cu un laborator după el. Totuși, cumpărătorul se poate folosi de un minim de cunoștințe. O miere bine „coaptă”, deci cu un conținut normal de apă, trebuie să cântărească, la volumul unui vas de un litru, între 1450 și1480 de grame + - 10 grame. Mai este la îndemână proba creionului chimic și cea a perei, dar cea mai exactă este proba cristalizării. Dacă se inmoaie în miere vârful ascuțit al unui creion chimic, atunci când se scrie cu el pe hrtie, întinează. Dacă se întoarce un borcan de miere cu gura în jos, atunci face o bulă de aer în formă de pară, care urcă încet spre fundul borcanului. Dacă bula de aer nu se formează sau urcă foarte repede, atunci mierea nu este suficient de coaptă (are un conținut de apă mai mare decât cel normal). Dar, cea mai la îndemână probă, este cea a cristalizării. Cu excepția mierii de mană, mierile cristalizează (zaharisesc, se spune în vorbirea curentă). Chiar și mierea de salcâm cristalizează după trecerea a circa patru ani. Cristalizarea, mai repidă ori mai lentă a mierilor poliflore și monoflore, este un fenomen absolut normal. Spre exemplu, mierea de floarea soarelui și cea de zmeur cristalizează în scurt timp după extracție. Mierea polifloră începe să cristalizeze cam pe la mijlocul-sfârșitul toamnei. Mulți consumatori-cumpărători nu știu acest lucru și acuză apicultorii că mierea lor ar fi făcută cu zahăr. Apicultorii știu acest lucru și, pentru a-și vinde munca, fierb mierea. Aceasta nu va mai cristaliza, dar va fi grav sărăcită în principiile ei bioactive. Dacă toamna târziu și în puterea iernii mierea nu este cristalizată, atunci a fost bine fiartă. Dacă este ambalată curând după fierbere, la marginea de sus a coloanei de miere din borcan, apare un șir de bule de aer (ca un fel de colier continuu). Cum se alege o miere cristalizată ? Dacă cristalele de miere sunt mari, arătînd cam ca sarea grunjoasă, atunci mierea este naturală, dar conține cam prea multă apă. Dacă mierea are un aspect onctuos, cam ca cel de untură, cu cristale fine, aproape de nedistins vizual, atunci mierea este veritabilă și cu un conținut adecvat de apă. Dar, mai ales, cu un conținut enzimatic mult mai bogat decât mierile care cristalizează grosier.
* Mierea suficient maturată (coaptă), cu un conținut enzimatic normal, este obținută îndeosebi în stupinele care nu pleacă în pastoral, ci în stupinele staționare. Atunci când stpina
se află în pastoral iar culesul încetează, apicultorii nu așteaptă ca fagurii în care s-a depus mierea să fie căpăciți la proporția de minim 2/3 din suprafața lor. Extrag mierea insuficient maturată și pornesc cu stupina spre o altă sursă meliferă. Așa cum am spus, „uscarea” nectarului se face prin vânturarea ei de către albine, adică prin mutarea acesteia, de sute de ori, din celulă în celulă. Luând mierea în guși, pentru a o muta, de fiecare dată albinele îi adaugă un plus de enzime benefice. Uneori, mierea prea lichidă este pusă în maturatoare – niște butoaie mari de metal, lăsate în bătaia soarelui. Astfel mierea, prin evaporare, este adusă la concentrația de glucide normală, dar va fi mult mai săracă enzimatic. Apicultorii - cei care practică stupăritul staționar -, au timpul necesar, între culesuri, să aștepte maturarea completă a mierii, care va avea și un conținut enzimatic normal.
* Care este cea mai bună miere ? Este o întrebare mai mult decât obișnuită. Toate mierile sunt bune ! Evident, o miere de salcâm bine maturată, incoloră, este fină și plăcută. Medical însă, cele mai valoroase mieri sunt cele poliflore, obținute din flora spontană. Și între acestea pot fi deosebiri calitative, date de diversitatea mai mare ori mai redusă a florei spontane. Fiecare floare, a fiecărei plante melifere, oferă – în nectar și polen -, anumite principii proprii, folositoare sănătății umane. Acestea sunt, de regulă, mierile întrebuințate de noi în producerea apiterapicelor. Cea mai remineralizantă dintre mieri, este cea de mană. Mierile monoflore – de tei, coriandru, mentă, zmeur etc. -, cu gust oarecum particularizat, sunt eficiente în acele afecțiuni pentru care sunt utilizate și plantele al căror nectar ajunge în borcanul și pe masa consumatorului. Cel mai ușor de falsificat este mierea de salcâm. Iar falsul – apă și zahăr -, este mai greu de demonstrat chiar și în laboratoare, dacă falsificatorul scutură, peste stupul deschis, ramuri de salcm cu flori în ele, polenul acestora ajungând în miere. De regulă, identificarea originii florale a unei mieri, se bazează pe analiza grăuncioarelor de polen pe care aceasta le conține (în cantități invizibile cu ochiul liber).
* Am vorbit despre mierea de mană și, cred, este cazul să lămurim ce este aceasta. Este o miere de culoare brună, cu reflexe roșiatice și uneori verzui atunci când este privită în bătaia soarelui. Este o miere relativ mai rară și mai puțin obișnuită, chiar ocolită de cumpărătorii neavizați, îndeosebi datorită culorii ei. În realitate, este o miere valoroasă și gustoasă. Nu se obține în toți anii. În anumite condiții microclimatice, bacteriile lachnide (lecanide), înțeapă frunzele unor copaci – stejar, salcie, brad etc. -, rețin proteinele extrase și elimină glucidele. Pe frunzele înțepate apare o peliculă lipicioasă, care este adunată de albine și transformată în ceea ce numim mierea de mană. Prin urmare, nu este vorba de mana care afectează unele culturi agricole, nici de mana cu care s-au hrănit evreii, rătăcitori prin deșerturi, în căutarea Țării Făgăduinței.
* Cel mai bun şi inofensiv somnifer: un pahar de apă călduță îndulcită cu miere; în plus, astfel este combătută constipația și se favorizează eliminarea toxinelor.
* În multe clinici de apiterapie din lume, pentru tratarea afecţiunilor respiratorii, se folosesc aerosolii de miere.* Mierea este un conservant inegalabil: populaţia insulei Ceylon taie carnea în bucăţi, le unge cu miere şi le atârnă la 1 m deasupra pământului, unde rămân nealterate şi cu gust bun mai mult de un an.Personal, când plec cu stupii în pastoral montan pe timp mai îndelungat, la nivelul bradului, aşez „fripturile” în borcan, porţionate şi puţin „zvântate” anterior. Torn peste ele miere „la plin”, iar la locul faptei spăl dulcele la izvor şi obţin cea mai gustoasă masă „vegetariană”: prăjită în băţ, pe cărbuni ori coaptă în foc învelită în frunze de lipan unse cu ulei; „drogul” îl pot obţine cu uşurinta dintr-o fermentaţie de zmeură şi/ori afine cu apă şi miere (bate de departe cea mai bună bere nemţească). Nu este aici locul să vă spun cum se face o friptură coaptă în foc, așa cum se coc cartofii. Dar, pentru că, din lipsă de tipm, o pregătim numai atunci când suntem cu stupii în pastoral, la nivelul bradului, voi zice că este o friptură pastorală, apicolă. Pentru noi, controlăm riguros consumul de carne. Nu îndemnăm pe nimeni să facă excese, nici să consume orice fel de carne. Ocolim cu grijă carnea de vită (stimulează colagenozele, fibrozările), ca și pe cea de pasăre, îndeosebi dacă este de crescătorie, crescută „forțat”. Șobolanul, maimuța și porcul oferă carne cu cea mai apropiată structură celulară de cea umană. Cum șobolani nu prea vă trage inima să mâncați, maimuțe nu aveți de unde, rămâne în discuție porcul, cel ocolit în favoarea altor cărnuri. Poate că, atunci când vom vorbi despre hiper – sau hipoproteinemii, despre boli autoimune, ori despre dislipidemii, vom reveni cu date riguros știinșifice asupra acestei probleme. Între alte motive, pentru că sunt cazuri când consumul de carne trebuie să se limiteze drastic, sau chiar interzis complet. În absența nutriționiștilor – îi numim astfel pe aceia care știu ce spun, nu pe cei care spun ce știu ! -, televizorul și presa fac educație în domeniul nutriției, iar majoritatea acestor informații sunt vehiculate de oameni care, fără cunoștințe privind metabolismul uman, inclusiv la nivel celular, spun ce știu, dar de multe ori nu știu ce spun. Un singur exemplu: carnea de curcan conține mai mult colesterol decât carnea de porc. Să revenim, însă, la cea mai savuroasă friptură „apicolă”. Dacă nu cunoașteți lipanul, de ale cărui frunze unse cu ulei vă puteți sluji, trebuie să ungeți bine, cu ulei, o coală de hârtie albă de dimensiuni mai mari. La mijlocul acesteia, așezati feliile de carne, a căror grosime să fie de aproximativ doi centimetri. Puteți pune orice condiment vă place, iar dacă nu aveți altul, puneți cimbrișor de câmp și frunze de mentă – nu veți regreta ! Puteți așeza, peste acest strat de carne, ardei gras ori capia, ceapă și roșii feliate. Așezați peste acestea încă un rând de felii de carne – în funcție și de numărul comesenilor, apoi împachetați astfel încât friptura să fie învelită în patru rânduri de hârtie unsă cu ulei. Între timp, unul dintre comeseni face un foc bun: dacă tot participă la festin, nu-l lăsați să stea cu mîinile în sân ! Când este destul jar, faceți loc „pachetului”, astfel încât să aibă un strat de jar și sub pachet, dar și să-l puteți înveli, cam cum se face cu cartofii copți (dacă aveți la îndemână, puteți pune, între sau peste carne, chiar și cartofi feliați). Faceți iarăși focul peste jar, pentru vreo 45-50 de minute. Apoi înlăturați jarul și scoateți pachetul din foc. Veți vedea că, fiind protejate de ulei, numai primele două straturi de hârtie au fost perforate de foc. Veți mânca cea mai fragedă și mai gustoasă friptură, iar aroma legumelor va fi de neuitat. Dacă aveți o grădină la îndemână, nu-i nevoie să așteptați venirea verii, pentru prepararea unei astfel de fripturi. Dacă nu vă va reuși, țineți seama de faptul că sfaturile mele sunt, cu siguranță, bune. Căutați vinovatul în altă parte ! Dacă în munte sunt și copii, amestecați 3 kg de zmeură zdrobită cu un kg de miere, adăugați zeama de la 3-4 lămâi, așteptați vreo două-trei ore, apoi strecurați. Dacă pare a fi prea consistent, puteți adăuga, după gustul fiecăruia, apă rece de izvor. Veți obține un suc greu de uitat, perfect natural. Pentru cei mari, la 3 kg de zmeură adăugați un kg de miere, doi litri de apă, una-două lămâi cu coaja lor și drojdie cam cât o nucă. Puneți totul într-un vas cu dop de fermentare. Ca să grăbiți prepararea, puneți acest vas sub o folie incoloră și așezați-l la soare. A doua zi, spre seară, veți avea un fel de bere aromată, slab alcoolizată. După vreo trei-patru zile se bea cu măsură, altfel înveselește cam mult comesenii ! Se numește, ca să rămânem în tema discutată, „veselie apicolă” (conține miere, nu ?)* Ouăle, conservate în miere, sunt proaspete şi după patru ani.
* Conservant de excepție prin însăși structura sa biochimică, mierea este un aliment care se autoconservă timp de milenii, putând să fie consumată fără nici un risc. Unul dintre cazurile care demonstrează veridicitatea acestei afirmații, este cel al exploratorului rus Mikluho Maklai. Acesta a descoperit o amforă mai veche de 2000 de ani, în care se afla miere. Curios, exploratorul a mâncat din milenara miere, iar organismul său a tolerat-o fără nici o reacție neplăcută.
* Calitățile incomparabile de conservant ale mierii, ne-au servit din plin în producerea de apiterapice în laboratoarele SC STUPINA SRL, din cadrul clinicii Apitherapy Medical Center.Cu toate eforturile noastre, oricare ar fi structura biochimică a apiterapicelor, n-am putut identifica un alt conservant care să asigure stabilitatea în timp a produsului, dar fără a influența nefavorabil sănătatea. Sunt puține suplimentele alimentare și chiar alimentele aflate în comerț, care să nu conțină conservanți. Mai nou, etichetele ascund substanțele conservante sub denumirea de stabilizatori. Această denumire pare mai puțin alarmantă, cu atât mai mult, cu cât, în ultimul deceniu, informațiile privind potențialul patogen al unui număr însemnat de conservanți a trecut dincolo de paginile publicațiilor de specialitate. Mierea, spre deosebire de alți conservanți este, prin proprietățile sale, simultan, un aliment și un veritabil medicament.
* Coloniile greceşti de pe ţărmul Mării Negre cumpărau de la geto-daci „vite şi sclavi” iar dintre articolele de lux, „ din belşug miere şi ceară”; grecii le vindeau acestora „ulei şi tot felul de vinuri”, marturiseşte istoricul Polibiu pe la 150 î.Hr.
* Interesantă este mărturia istoricului Strabon despre neamul trac al moesilor, care „se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit,” scrie Strabon.
* Ptolomeu, alt istoric grec, scrie pe la 150 d. Hr.: „locuitorii Daciei sunt obişnuiţi cu miere, cu lapte şi fier”.
* Priscus din Panion, trimis ambasador de catre împaratul Bizanţului în Panonia, la „biciul lui Dumnezeu”- Atila, temutul rege al hunilor -, străbătând Banatul de astăzi , scrie că „prin sate mi se aducea de mâncare... în loc de grâu, mei, iar în loc de vin, mied, după cum îl numesc localnicii”. Miedul este o băutură preparată din miere.
* Într-un papirus egiptean cu privire la leacurile din miere, egiptologul Georg Ebers a putut descifra îndemnul: „Folosiţi-o căci mierea este într-adevar foarte bună”.
* În cel mai vechi document de medicină hindusă, Cartea vieţii (Jadjur-Veda), pentru cei ce vor să-şi prelungească viaţa până la 500 de ani ! se recomandă, între alte elixire, mierea.
* La evrei, copiii primeau ca hrană unt topit şi miere.
* Religiile multor popoare şi popoarele însele, consideră binecuvantat poporul şi bogată „ţara în care curge lapte şi miere”.
* Filozoful grec Democrit recomanda prietenilor săi secretul vieţii lungi şi sănătoase: “exterus olio, interus mele” (dă exteriorului tău ulei, iar interiorului tău miere).
* Vergilius considera mierea „un dar divin căzut din ceruri”.
* Gandhi, om politic şi gânditor al Indiei, era violent şi impulsiv în tinereţe. După ce a început să consume zilnic 50 g miere, a devenit un om echilibrat.
* Un proverb popular rusesc spune că, împreună cu mierea, poţi înghiţi şi cel mai neplăcut leac: “Cu miere poţi să-ţi înghiţi chiar şi măgarul”. Aşa o fi! Tezaurul României - şi nu numai atât - l-au înghiţit rușii, ştiu bine, fără miere; poate li se apleacă şi ni-l restituie !
* Spre deosebire de ruşi, profitorii „revoluţiei ?” din ’89 au înghiţit pădurile României cu drujba iar aurul Apusenilor, templul marelui Iancu, cu dolari: lor nu li se apleacă. Generoşi, ne lasă moştenire, peste secole, o mare de cianură. Mierea ajută memoriei: mâncaţi miere ca să nu-i uitaţi şi să-i scoateţi la „stâlpul infamiei”; pe ei şi pe bogaţii lor urmaşi! Istoria are memorie: nu l-a uitat pe Deceneu pentru nevinovata tăiere a viilor Daciei; cum să-i uite pe cei ce aduc cianura, simbolul morţii? Sau, desigur, gazele de șist !
* Celebrul doctor D.C. Jarvis, în Folk Medicine, afirma cu deplină dreptate, faptul că mierea conţine toate vitaminele pe care nutriționiștii le recomandă; în plus, este cel mai bun conservant al vitaminelor.
* Pe o piatră din templul zeului grec al medicinei, stă şi astăzi o inscripţie: „Să nu te enervezi, mult calm, să bei lapte cu miere, teatru şi gimnastică uşoară...” Frumos! Frumos, înţelept şi adevărat!
* Redescoperind medicina populară, în multe clinici, reevaluând puterea antigerminativă (germicidă) și bactericidă a mierii, rănile şi plăgile postoperatorii, în locul pansamentelor clasice, se badijonează cu miere. Cicatrizarea este mult mai rapidă, iar semnele cicatrizării sunt mult mai puțin evidente.
* Experienţă personală privind puterea antigerminativă a mierii: am pus în miere boabe de cereale şi seminţe ale multor plante; nici una nu a încolţit, deşi mierea conţine mai multă apă decât solul!
* Experienţe ale unor pediatri din Elevetia, SUA, Rusia etc. au putut constata faptul că la loturile de copii care au primit lapte îndulcit cu miere, hemoglobina a fost cu 25% mai mare decât a copiilor care au primit lapte îndulcit cu zahăr. Este una din dovezile potențialului antianemic incomparabil al mierii.
* Mierea, căreia albina îi insuflă viață, traversează vârstele omului: se dezvoltă (crește calitativ din nectar), se maturează şi începe să îmbătrânească după un an de la recoltare. Practic, după trecerea unui an de la recoltare, începe procesul de reinvertire a ozelor -glucoză, fructoză, manoză etc.- în zahăr simplu. Invertaza – enzimă secretată de albine în timpul procesului de transformare a nectarului în miere -, începe să-şi piardă treptat efectul după un an de la recoltare, astfel încât începe procesul de reinvertire a zaharurilor direct asimilabile în zahăr obișnuit, a cărui asimilare necesită prelucrare digestivă. Dar, este știut, aproximativ același parcurs îl au și plantele medicinale – după un an de la recoltare, potențialul lor terapeutic începe să scadă.
* În manualul georgian Taigana Saakino, de prin secolele XI-XIII, se spune cum că luptătorii aveau permanent asupra lor un săculeţ de piele în care ţineau Kumeli: o pastă de miere care, amestecată cu puţină apă, potolea foamea luptătorilor şi îi energiza.
* Veninul de albine, alături de alte acţiuni, este şi un protector împotriva radiaţiilor X.
* Un decimetru pătrat de fagure, crescut pe ambele feţe de către albine pentru depozitarea mierii în stup, are un număr de 800 de celule.
* Asirienii conservau morţii în miere. Împăratul Alexandru cel Mare (Macedon) a fost conservat în miere; împaratul bizantin Justinian a fost îmbălsămat cu miere şi ceară.
* Platon scrie că mierea era adusă jertfă zeilor: fructele aduse ofrandă erau unse cu miere.
* Mierea a fost hrana din pustiu a Sfântului Ioan Botezatorul.
* După o datină străveche a unor popoare, în gura nou-născutului, înainte de a fi pus la sânul mamei, se picura puțină miere.
* Mierea era parte din tributul popoarelor supuse Romei.
* O parte importantă a tributului Moldovei și Țării Românești, plătit Imperiului Otoman, era constituită din cantități de miere și ceară. În plus, negustorii turci cutreierau cele două principate românești, cumpărând nu numai oi (pentru pilaf și chebab), ci și miere și ceară. Monedele de aur cu care domnii români plăteau tributul, lipsind exploatările de aur din cele două principate amintite, proveneau nu numai din turmele de vite care erau vândute până în Italia și Germania, ci și din însemnatele cantități de miere și ceară vândute într-o bună parte a Europei.
* Documente istorice din Moldova atestă importanța care se acorda creșterii albinelor. Dacă un țăran urma să întemeieze o stupină (prisacă, în limbajul timpului), terenul pe care îl primea pe domeniile domnești, boierești sau mânăstirești corespundea suprafeței unui cerc, a cărui rază era distanța la care acesta putea arunca o bardă.
* Țăranii de pe moșiile mânăstirești erau obligați să plătească o dare constând din ceară și miere.
* Prisăcarii Moldovei evului mediu produceau o ceară interesantă, de culoare verzuie, foarte apreciată pentru confecționarea lumânărilor din palatele dogilor Veneției, pentru că ardeau fără a scoate fum și, mai mult, arzând înmiresmau aerul.
* Un produs apicol valoros, dar căruia i se acordă o atenție redusă – nu numai de către consumatori, ci și de către stupari -, este descăpăcitura (numită și căpăceală sau căpăcele). Este pelicula de ceară cu care albinele acoperă fiecare celulă atunci când mierea este suficient „coaptă” (adică a fost adusă la concentrația de glucide care îi asigură stabilitatea și conservarea peste iarnă). Când apicultorii extrag mierea, înainte de introducerea fagurilor în centrifugă, această peliculă de ceară este înlăturată. Se obțin căpăcele de ceară, împreună cu mierea care se află în contact cu ele. De regulă apicultorii strecoară mierea, iar căpăcelele sunt topite pentru a obține ceară. Procedând astfel, paguba este mai mare decît folosul.
* Descăpăcitura conține, alături de multe alte substanțe, o substanță antibiotică care nu poate fi reprodusă în laboratoare. Lumina solară directă distruge această substanță chiar și numai la o expunere de scurtă durată. De aceea descăpăcirea fagurilor nu trebuie să se facă la soare, iar vasele cu descăpăcitură, îndeosebi dacă sunt incolore, nu trebuie expuse luminii solare directe.
* Descăpăcitura are toate efectele terapeutice ale mierii, dar este superioară acesteia în tratarea multor afecțiuni bucale: gingivite, gingivoragii, parodontoză, limba geografică ori saburală, candidoze ori diverse alte infecții.
* Descăpăcitura este de neînlocuit în afecțiunile căilor frspiratorii : rinite, rino-faringite, laringite, amigdalite, bronșite, astm bromșic, sinuzite, emfizem, fibroză pulmonară, tuberculoză etc.
* Lăptișorul de matcă este produs de glande aflate în capul albinelor doici și este secretat hipofaringian. Cu acesta albinele hrănesc, în stadiul de ou, toate ouăle depuse de matcă în celelele fagurilor, din care vor crește cele trei caste ale coloniei :albine, regine și trântori. Atunci când ouăle trec la stadiul larvar, lăptișor de matcă primesc numai cele din care vor ieși mătci.
* Biochimia, farmacologia și medicina nu cunosc o altă substanță, naturală sau de sinteză chimică, mai valoroasă pentru sănătatea umană decât lăptișorul de matcă.
* Lăptișorul de matcă, în integralitatea structurii sale proporționale, nu poate fi produs nici de către cele mai sofisticate laboratoare din lume. Un singur laborator îl poate produce și știe exact când și în ce cantități trebuie administrat. Acest laborator, inimitabil, este albina doică.
* Într-un volum foarte mic de substanță complexă, lăptișorul de matcă conține aminoacizi (înclusiv toți cei esențiali), enzime, glucide direct asimilabile, enzime, acizi, vitamine, minerale, hormoni, factori de creștere, alte substanțe cu caracter antibiotic, bactericid, antiviral, antitumoral etc.
* Administrarea în scopuri terapeutice ale lăptișorului de matcă, trebuie să se facă sub îndrumare competentă. După cum nu există o altă substanță care să ofere așa de multe posibilități de intervenție terapeutică, la fel de riscantă este administrarea acestui produs apicol ca automedicație sau incompetent recomandat. Globulina gamma (gammaglobulina) spre exemplu, conținută în lăptișorul de matcă, poate determina fibrozări (înclusiv fibromul uterin), debutul bolilor autoimune, hiperestrogenemie feminină, impotență etc. Cel ma bun indicator al administrării lăptișorului de matcă este o analiză care nu prea se face – electroforeza proteinelor serice, dar interpretată în context clinic.
* Polenul, elementul mascul al florilor, datorită rolului său important în creșterea puietului apicol, este numit de către apicultori „pâinea albinelor”.
* Polenul, elementul mascul al florilor, este un veritabil cocktail de aminoacizi, vitamine, minerale, enzime, substanțe hormonale, acizi ADN și ARN etc. Un mare iubitor al polenului, francezul Alain Caillas, în lucrarea Polenul, scrie cu o deplină îndreptățire: „Secretele polenului sunt secretele plantelor, pe care natura ni le-a pus la îndemână pentru a trata multe din bolile de care este atinsă omenirea. Oamenii sunt capabili să construiască bombe atomice cu care pot distruge lumea, dar nu au reusit, deși au încercat, să reconstituie în laborator nici un grăunte de polen care să cuprindă toate elementele care îl compun”.
* Privit, polenul apare ca fiind un ghemotoc care are culoarea pigmenților plantei din care a fost cules de către albine. În realitate, fiecare ghemotoc, este alcătuit din mii de granule de polen, fiecare având dimensiunea de 10-50 de microni.
* Pentru a aduce în fagurii stupului cantitatea de 0,750 g de polen, o albină execută 50 de zboruri, de fiecare dată aducând câte două ghemotoace cu greutatea de 0,015 mg.
* Atunci când albinele culegătoare de polen se întorc în stup, cu cele două ghemotoace de polen așezate pe picioarele anterioare, albinele tinere, care încă nu au zburat, îl descarcă.
* O granulă de polen este alcătuită dintr-un nucleu (partea importantă alimentar și medical), care este protejat de două învelișuri: învelișul exterior, numit exină, care este lizat de către sucurile gastrice și învelișul interior, numit intină. Acest înveliș însă, nu poate fi digerat de către sucurile gastrice – este un model de adaptare a plantelor care, în voința lor de supraviețuire și de înmulțire, își protejează nucleii. Intina însă, prezintă un număr mare de orificii: dimensiunile acestora pot fi intuite de oricine, dacă ține seama de faptul că granula întreagă de polen nu poate fi văzută cu ochiul liber (ceea ce vedem cu ochiul liber, este ghemotocul de polen, alcătuit dun unirea granulelor prin secreții ale albinelor). Dacă digestia este deficitară, aceasta nu poate valorifica eficient valențele alimentare și terapeutice ale polenului, pentru că nu poate extrage nucleul prin orificiile intinei.
* Pentru a spori posibilitățile digestiei de a valorifica polenul, este bine ca acesta să fie omogenizat în miere, dar cu minim o zi înainte de a ficonsumat.
* Academicianul rus L. Tițân a fost primul om de știință care, urmare a unui fapt oarecum întâmplător, a atras atenția asupra valorii bioactive a polenului. Inițiind un studiu asupra persoanelor care depășiseră vârsta de 100 de ani, a constatat că cei mai numeroși longevivi erau apicultori care consumau cu regularitate polen.
* Pentru că polenul are o ridicată valoare alimentară și medicală (profilactic și terapeutic), vom face câteva precizări, acestea fiind rezultate, dincolo de studierea literaturii de specialitate, mai ales din experiența centrului nostru de apiterapie:
- polenul, fiind produsul apicol cu cel mai înalt potențial alergen, cei ce vor să-l consume, este bine să facă un test alergologic; dacănu fac testul - și cei mai mulți nu îl fac -, este foarte utilă politica „pașilor mici”. Adică: începeți consumarea polenului numai cu câteva ghemotoace, pentru că o reacție alergică, dacă există, alergenii fiind minimi cantitativ, nici reacția alergică nu va avea manifestări însemnate, riscante. În zilele următoare, luați câte un vârf de linguriță, sporind treptat până la o linguriță cu vârf (în circa 4-5 zile); la prima manifestare alergică, renunțați și verificați, pe cale medicală, atât substanța care a determinat alergia, cât și posibilitatea imunizării la alergenul diagnosticat;
- frecvența persoanelor alergice la polen, în statistica noastră, este de 2,1%;
- o constatare care ne aparține: sunt persoane care fac alergie respiratorie la polen și știu acest lucru din ceea ce li se întâmplă în perioada cînd în aer plutesc polenurile unor plante (aceste alergii dețin „supremația” numerică), dar sunt și persoane care fac alergii digestive la polen; de-a lungul anilor de apiterapie clinică, nu am întîlnit decât două cazuri în care ambele forme de alegie să fie făcute de aceeași persoană; din totalul de 2,1% al persoanelor alergice pe care le-am înregistrat, am constatat că alergiile digestive sunt mult mai puțin frecvente decât cele respiratorii; prin urmare, o persoană care manifestă alergie respiratorie la polen, poate să-l consume, dar pentru siguranță, este bine să urmeze politica „pașilor mărunți”, ori să facă testul alergologic (deși este mai puțin sigur decât „politica” propusă);
- regula generală este aceea că, așa cum rezultă din studiile comparative pe care le-am întreprins, suspicionarea unei persoane ca fiind alergică respiratoriu ori digestiv, trebuie să se facă în funcție de anamneză, de antecedente și de interpretarea, în context clinic, a titrului eozinofilelor (decelate prin leucogramă), a imunoglobulinelor IgE și IgA și a calciului ionic; acesta este unul dintre motivele pentru care, în câteva studii publicate, dar mai ales în teza de doctor în științe medicale, am argumentat necesitatea introducerii, între analizele de laborator de rutină, a electroforezei proteinelor serice cu decelarea imunoglobulinelor, ca și decelarea și aprecierea calcemiei nu numai în funcție de calciul seric total, ci și a calciul ionic, a cărui cantitate depinde mai ales de cantitatea procentuală de albumină serică;alergicii – respiratoriu, dar și digestiv -, prezintă hipoalbuminemie serică, hipergammaglobulinemie și hipocalcemie ionică;
- la consumul zilnic, la o greutate corporală cuprinsă între 50 și 70 de kg, a circa 10 grame de polen (două lingurițe), apiprofilactic sau terapeutic, cu o durată medie de trei luni, nu am înregistrat nici o disfuncție secundară; au fost cazuri clinice în care, în unele afecțiuni, pacienții au consumat zilnic, timp de 5-6 luni, câte 25 de grame de polen, cu beneficii notabile și fără nici o urmare secundară;
- multe persoane care au manifestat alergii digestive la polenul consumat simplu, n-au avut nici o reacție alergică la consumarea polenului înglobat în miere;
- în consumarea polenului, trebuie să se țină seama de faptul că acesta are și un efect androgenizant, situație în care, în funcție de cazul clinic abordat, acesta trebuie limitat (spre exemplu în hipoestrogenemie), ori suplimentat (spre exemplu în ciroza hepatică efeminizantă);
* Polenul poate fi consumat, ca aliment benefic, fără vreo anume recomandare terapeutică. ? Desigur. O linguriță de polen pe zi, consumat periodic sau cu regularitate, ajută creșterea sănătoasă a oricărui copil. Tinerii, adulții și vârstnicii, pot consuma permanent, dar și periodic (timp de una-două luni, cu pauze de câte una-două luni), câte 10-15 grame de polen, în una-două reprize zilnic. Efectele reechilibrante proteic, remineralizante, vitaminizante etc. vor fi ușor remarcate.
* Polenul care ajunge în lingurița consumatorului, deși albinele îl adună pentru hrana puietului apicol, nu ajunge niciodată în stup. Desigur, împotriva voinței albinelor ! Atunci cînd apicultorii recoltează polen, obturează urdinișul cu o rigletă (o placă) peforată, asfel încît albinele care vin din câmp, intrând în stup pe aceste găuri, își freacă picioarele de marginea acestora și polenul cade într-un culegător. Acesta este luat de către apicultor la venirea serii, astfel încât roua să nu-l umezească și mai mult (polenul are deja umezeala existentă în florile din care a fost cules). Polenul astfel recoltat, este uscat prin diferite metode, cu intenția de a-i proteja calitățile alimentare și medicinale.
* O întrebare fecventă: cum să alegem un polen de calitate ? Polenul bine uscat, atunci când îl torni din vasul în care se află, trebuie să curgă așa cum curg boabele de grâu uscate. Dacă apar bulgări de polen, mai mari sau mai mici, un fel de conglomerate de ghemotoace de polen, înseamnă că nu a fost bine uscat, caz în care devine toxic, putând detemina grave toxinfecții digestive.
* O altă întrebare, la fel de frecventă, dar care implică un răspuns mai nuanțat: care este polenul de care avem noi nevoie ? Există polenuri monoflore, culese numai dintr-o anume plantă. Acestea sunt monocolore. Cele mai multe polenuri însă, sunt polenurile poliflore. Culoarile variate ale ghemotoacelor de polen, chiar încântă ochiul – de la alb până la negru, poate cuprinde întreaga paletă a culorilor cunoscute. Aceste culori depind de pigmenții tuturor plantelor care pot fi, simultan, surse de cules pentru albine. Este bine să se rețină faptul că polenurile, oricare ar fi acestea, au caracteristici comune, rezultate din structura lor vegetală, ca și din adausurile date albină în timpul culesului, pe care le-am discutat tangențial mai sus. Fiecare fel de polen însă, poartă cu el principiile active ale plantelor din care a fost cules, ca și pigmenții culorilor lor. Spre exemplu, polenul florilor de păpădie, galben, puțin mai amărui la gust, este eficient, spre exemplu, în afecțiunile hepatice. Polenurile monoflore, de regulă, trebuie recomandate de către apiterapeuți, dar pot fi și consumate ca aliment stimulant, fără nici o recomandare și fără nici un risc, cu excepția evitării stărilor de alergie. Noi considerăm că cele mai eficiente polenuri sunt cele poliflore, cărora li se adaugă, în amestec, în diverse proporții, în funcție de cazul clinic concret, polenuri monoflore. Nu toate polenurile poliflore sunt identice, acestea fiind rezultatul plantelor dintr-o anumită zonă de amplasare a stupinelor, prezentînd curent asemănări și diferențe față de cele recoltate din alte zone. Apiprofilactic, consumate ca aliment, polenurile poliflore sunt cele mai indicate: conțin principiile nutritive și terapeutice ale unei diversități de plante. De asemenea, conțin o mare diversitate de pigmenți, cărora tot mai multe cercetări medicale le acordă, în ultimul timp, un important rol antioxidant, cu eficiență chiar și în bolile canceroase.
* Păstura, un alt valoros produs apicol, mai puțin cunoscută decât polenul, se produce în cantități mult mai reduse. Păstura provine din polenul adus în stup de albinele culegătoare. Albinele tinere desprind ghemotoacele de polen de pe picioarele acestora și îl fărâmițează cu mandibulele, adăugându-i un plus de enzime. Apoi, prin mișcări asemănătoare loviturilor berbecului, îl presează în celulele fagurilor prin bătăi repetate cu capul, uplându-le în proporție de două treimi. În căldura și umiditatea stupului, acest polen presat în celule, traversează o perioadă de scurtă fermentare contolată. Acum polenul devine „pâinea albinelor”, fiind întrebuințat de albine în hrana puietului apicol. Pentru a-l conserva pe termene mai lungi, albinele umplu treimea goală a celulelor în care se află păstură cu miere, apoi le căpăcesc (le astupă) cu o peliculă subțire de ceară, întocmai așa cum fac și cu celulele pline cu miere, atunci cînd aceasta a fost adusă, prin vânturare, la concentrația de apă planificată.
* Păstura este un produs apicol a cărui eficiență este mai mare, chiar dublă față de cea apolenului. Mai întîi, acest fapt se datorează unui plus de enzime, pe care albinele le adaugă în cursul fărâmițării și concentrării în celule. Dar, deosebit de important, este faptul că, în cursul fermentării controlate, nucleul evaginează prin porii intinei, astfel încât acesta devine mult mai „accesibil” sucurilor gastrice.
* Cantitatea de păstură pe care apicultorii o pot oferi consumului, este dependentă de faptul că extracția sa necesită operații care implică mult timp, ca și distrugerea fagurilor în care a fost depozitată. Evident, păstura fiind „pîinea albinelor”, cantitatea de păstură recoltată depinde mai ales de cea necesară creșterii generațiilor repetate de puiet apicol. Tinerele caste ale coloniei, atunci când păstura este insuficientă, au o putere de viață și de muncă redusă, neputând valorifica eficient culesurile.
* Apilarnilul, un alt produs apicol, este un triturat larvar, obținut din larvele trântorilor, recoltate înainte de căpăcirea acestora. În compoziția apilarnilului însă, intră și rezervele de hrană pe care albinele doici le depun în celule. Trebuie să facem precizarea că, în creșterea puietului celor trei caste ale coloniei de albine, atunci când acestea trec la stadiul de nimfă, sunt închise în celulele lor cu o peliculă de ceară, dar împreună cu o rezervă de hrană. Desigur, aerul poate pătrunde prin pelicula de ceară, altfel nimfele ar muri. Atunci când nimfele ajung la maturitatea formării lor ca indivizi, acestea rod pelicula de ceară și ies (eclozează) din celulele în care s-au format.
* Apilarnilul, datorită proprietăților sale, este numit de către apicultorii mai vârstnici „lapte de taur”.
* Apilarnilul, în diverse forme de prezentare, este bine să fie administrat la recomandarea apiterapeuților calificați.
* Administrarea apilarnilului ca automedicație, poate induce efecte nedorite. Spre exemplu, fiind un androgenizant, poate determina hirsutism, voce masculinizat îngroșată, dar și obezitate, dereglări ale ciclului menstrual etc.
* Propolisul este un produs apicol de o importanță deosebită. Cuvântul propolis provine din greaca antică, prin alăturarea a două cuvinte: pro – pentru și polis – cetate; adică, în traducere liberă, pentru cetate. Cetatea albinelor este stupul.
* Propolisul provine dintr-o rășină naturală, recoltată de către albine de pe mugurii, coaja și cozile frunzelor arborilor: plop, salcie, stejar, ulm, fag, pin, brad, castan, frasin, arin etc.Această rășină devine propolis numai după ce albinele îi adaugă anumite procente de ceară, polen, unele enzime și alte secreții glandulare, care se adaugă balsamurilor și uleiurilor volatile vegetale.
* Pentru „cetatea” albinelor, propolisul îndeplinește o multitudine de funcții. Albinele îl folosesc la astuparea crăpăturilor stupilor (anihilând astfel și bacteriile care s-ar putea adăposti în acestea), la reducerea urdinișul în funcție de puterea coloniei sau în apropierea frigului de la sfârșitul toamnei, la îmbălsămarea șoarecilor uciși (după ce li s-a făcut „acupunctură” cu venin), la fixarea ramelor – între ele și pe canturile stupului, la „poleirea” celulelor fagurilor noi, ca și a celulelor fagurilor după eclozarea puietului, dar înainte ca în acestea matca să depună alte ouă (este o măsură sanitară profilactică, antibacteriană și antifungică). Substanțele volatile ale propolisului întrețin un mediu steril în colonia de albine ( se pare că, în stupină, pe o rază de câțiva metri, aerul este purificat prin efectul substanțelor volatile din propolis).
* Așa cum am spus, milenii la rând, dar într-o măsură însemnată și acum, când omul s-a implicat așa de mult în viața lor, familiile de albine au avut și au încă o existență autarhică. Poate că, dacă ar fi avut ceea ce se înțelege prin noțiunea de deviză, cea a albinelor ar fi fost ”prin noi înșine !”. De-a lungul mileniilor și-au adus la perfecțiune organizarea familiei care, deși este alcătuită din zeci de mii de indivizi, acționează ca un tot unitar, ca un organism. Prin milenii de adaptabilitate, au selecționat din natură nu numai hrana cea mai potrivită nevoilor lor, ci au experimentat și recoltat și acele substanțe care aveau un rol în asigurarea sănătății lor și a cetății lor. O astfel de substanță, deosebit de eficientă în profilaxia sănătății coloniei, este propolisul.
* Propolisul recoltat este adus în stup pe picioarele posterioare ale albinelor culegătoare care, pentru a-l putea aranja în forma unor bulgărași, îl frământă cu secreții proprii. La venirea în stup, alte albine încep „descărcarea”, pe fragmente desprinse treptat: dacă cineva ar încerca să ia deodată tot propolisul de pe piciorul albinei, i l-ar smulge. Descărcarea culegătoarei de propolis durează câteva ore.În timp ce îl descarcă, albinele îl supun unui proces de masticare, în cursul căruia îl frământă cu puțin polen, puțină ceară și secreții proprii, apoi îl așează la locurile de mai înainte planificate. Prin urmare, popolisul nu este un produs apicol exclusiv vegetal, albina contribuind din plin la structura sa biochimică.
* Propolisul este foarte puțin solubil în apă, dar este solubil în alcool, eter, cloroform, propilen-glicol, benzen, dimetil sulfoxid, etilen diamină.
* Propolisul conține: 27 de minerale, ca și polenul - în zonele afectate industrial sau prin trafic auto, poate conține cantități crescute riscant de cadmiu (Cd) și plumb (Pb) -, acizi aromatici nesaturați, un număr de 14 flavone - unele au o certă acțiune antitumorală -, un număr variabil de aminoacizi, monozaharuri, enzime, vitamine hidrosolubile și liposolubile (A și E) etc.
* Proprietățile farmacodinamice ale propolisului sunt multiple: antiinflamatoare, hepatoprotectoare, antivirale, antioxidante, anestezice, antitumorale, bactericide, antifungice, antiradioactive, imunomodulatoare etc. Deosebit de important este faptul că, administrat corespunzător, toate aceste acțiuni ale propolisului – fapt caracteristic tuturor apiterapicelor – se manifestă simultan, holistic.
* Obținerea efectelor terapeutice dorite, prin întrebuințarea propolisului, depind de foarte multe condiții: recoltarea și depozitarea optimă, respectarea unor criterii farmaceutice de preparare a diferitelor forme de administrare, în funcție de ținta terapeutică urmărită, de particularitățile fiecărui pacient etc.
* Propolisul are un anumit potențial alergen, care se pare că-i este indus de conținutul său în polen. După unele studii, propolisul ar provoca alergii în circa 3% din cazurile în care este administrat. După studiile noastre, persoanele alergice la propolis nu depășesc procentul de 0,5%.
* Propolisul și polenul conțin un număr foarte mare de substanțe, astfel încât testarea alergiilor la polen și propolis pot fi destul de inexacte. Ca și la polen, este eficientă administrarea inițială de cantități foarte mici, prudent sporite până la dozele recomandate.
* Literatura apicolă, ca și cea apiterapeutică, atunci când discută despre propolis, se referă îndeosebi la calitățile deosebite ale propolisului brazilian. Am studiat și noi acest propolis și l-am comparat cu cel obținut de noi în localitatea gorjeană subcarpatică Bălănești. De regulă, propolisul acesta se amestecă, înainte de a i se da diverse forme farnaceutice, cu cel recoltat din stupinele cu care facem pastoral la nivelul bradului, în munții Gorjului. Am studiat, de asemenea, cazurile clinice raportate, în care s-a întrebuințat propolisul brazilian. Am constatat că, prin folosirea propolisului de Bălănești, am putut interveni mai eficient, într-un număr mai mare de afecțiuni, dintre care unele mult mai grave decât cele raportate cu întrebuințarea propolisului brazilian. În capitolul „Studii și cazuri clinice”, vom demonstra veridicitatea acestor afirmații.
* Ceara, un alt produs apicol important, este produsă de către albinele tinere, care încă nu au zburat în afara stupului.
* Ceara este un produs de secreție a glandelor cerifere, situate câte două, pe ultimile patru inele abdominale, fiecare glandă fiind alcătuită din câte 10.000-20.000 de celule secretorii, care încep să funcționeze după trecerea a trei zile de la eclozarea albinelor din celulele în care au crescut. Ceara este secretată în solzișori foarte mici și fragili, cărora albinele le adaugă secreții ale altor glande mandibulare, toracice, labiale și cervicale, îndeosebi enzime lipaze și proteaze. Solzișorii de ceară, preluați cu picioarele și frământați cu mandibulele, sunt modelați și întrebuințați, prin unirea între ei, pentru a clădi fagurii.
* Pentru a se obține 1 kg de ceară, sunt necesari circa 4.000.000 de solzișori, a căror greutate oscilează între 0,2 și 2 mg.
* Ceara este solidă, dar se topește la temperaturi de 64-660C.
* Culoarea cerilor apicole, în funcție de pigmenții florei, dar și de prelucrările mai mult sau mai puțin corecte pe care le traversează, poate fi albă, galbenă, brună, cenușie, portocalie.
* Alimentar, oamenii pot folosi ceara prin masticarea fagurilor plini cu miere, ori a descăpăciturii. Nimeni nu va păți nimic dacă o parte, ori chiar și toată ceara masticată, va fi înghițită.
* Ceara are importanță cosmetică, în pictură (a fost folosită, spre exemplu, ca ingredient, în pictarea celebrelor fresce de la Pompei), precum și în unele activități industriale.
* Veninul, care face temut acul albinelor, este un produs de secreție al acestora, fiind unica armă de apărarea albinelor împotriva oricărui agresor.
* Depozitat într-o pungă aflată în legătură cu acul, atunci când albina înțeapă, la locul înțepăturii este secretată o cantitate de 0,3 mg de venin lichid (ca substanță uscată, ajunge la 0,1 mg).
* Veninul albinelor este, între altele, un exemplu al complexului de substanțe pe care acest laborator zburător îl poate concentra într-un volum foarte redus. Astfel, în 0,3 mg de venin, din care 88% îl reprezintă apa, sunt concentrate circa 100 de substanțe: peptide, amine active, monozaharuri, acizi, enzime, săruri minerale, uleiuri eterice etc.
* Din timpuri vechi, veninul de albine a fost folosit, prin înțepături la locul afectat, pentru tratarea reumatismelor.
* Veninul de albine, prin apipunctură (înțepături directe cu albine aplicate local), este de 100 de ori superior hidrocortizonului, fără a prezenta urmările secundare ale acestuia.
* Veninul de albine poate fi folosit, terapeutic, prin apipunctură (înțepături directe cu albine), prin injectare, ori prin diverse unguente (unul dintre cele mai eficiente, poate chiar cel mai eficient dintre cele care se produc, este cel românesc, numit Apireven, produs de Combinatul Apicol Harnaj).
* Administrea veninului de albine însă, trebuie să se facă prudent și numai de către specialiști, având un potențial alergen care, dincolo de efectele minime pe care le provoacă o înțepătură obișnuită și întâmplătoare de albină, poate avea urmări severe. Dacă la majoritatea persoanelor înțepate efectele sunt locale (edem și eritem hiperemic), la unele persoane poate determina efecte sistemice (erupție generalizată, tulburări respiratorii, greață, vomismente, dureri abdominale etc.), dar se poate ajunge, mai grav, la efecte anafilactice (decesul prin colaps respiratoriu și cardiocirculatoriu).
* Veninul de albine prezintă, pe lângă efecte benefice, importante contraindicații pentru persoanele afectate de: alergii, diabet, tuberculoză, bruceloză, sifilis, epilepsie, encefalită, infarct miocardic, endocardită, miocardită, ateroscleroză, nefrite, hepatite, infecții purulente acute etc.
* Femeile gravide trebuie să evite înțepăturile de albine.
* Persoanele anemice trebuie să evite tratamentul cu venin de albine, pentru că are o semnificativă acțiune hemolitică (lizează, distruge globulele roșii).