Limba:      
I.1.CURIOZITĂŢI DIN VIAȚA ALBINELOR

 

“O,voi, ce plămădiți din al florilor
Blând, efemer parfum, o trainică savoare
Albine ! al vostru stup și artă salvatoare.”

Prudhomme

* Albinele au apărut înaintea oamenilor și i-au însoțit în toată istoria lor. La început albinele erau asemănătoare unor larve și se hrăneau cu frunzele ferigilor. Atunci când  flora s-a diversificat, plantele au început să facă flori și să se înmulțească prin polenizare. Se pare că a fost o adaptare reciprocă. Plantele, pentru a atrage albinele, le-au oferit nectar, miresme și culori atrăgătoare. Albinele, pentru a zbura din floare în floare, s-au înzestrat cu aripi. Și, zburând din floare în floare, prin polenizare, au ajutat plantele să se înmulțească și să rodească.  

* Cel mai vechi document apicol este o pictură rupestră reprezentând albine și datând din paleolitic, găsită în peștera Altamira din Spania.

* La intrarea în Labirintul lui Minos, în Grecia antică, se afla o cucuvea (simbolul morţii) şi un roi de albine (simbolulvieţii).

* În Egiptul antic se spunea că albinele s-ar fi născut din lacrimile zeului Ra (zeul soarelui). Căzând pe pământ, lacrimile zeului s-ar fi transformat în albine, iar acestea au adunat mierea și ceara din flori.

* Anticii credeau că albinele reprezintă perfecțiunea față de toate  viețuitoarele lumii. În „Georgicele”, admirând perfecțiunea organizării coloniei de albine, Vergilius spunea că și viața oamenilor ar trebui să aibă, ca valori fundamentale, inteligența, ordinea, munca și virtuțile.

* Cea mai veche atestare a albinăritului pe teritoriul Daciei antice, o găsim în opera Istorii, scrisă Herodot din Halicarnas (cca 484-cca 425 îHr), considerat a fi părintele istoriei. Uimit de mulțimea albinelor din Dacia, acesta scrie: „Ţinuturile de dincolo de Istru sunt ocupate de albine şi din cauza acestora oamenii nu pot merge mai departe”.

* O matcă (regina albinelor) poate depune, în 24 de ore, între 2000 şi 3000 de ouă; cântărite, ele depăşesc de două ori greutatea corpului ei!

* Pentru a culege, de una singură 1 kg de miere, o albină ar trebui sa cerceteze un număr de 2-5 milioane de flori, să parcurgă o distanţa egală cu ocolul pamântului  şi să trăiască 4400 de zile.

* Viteza de zbor a unei albine este de circa 70 km/h; încărcată cu polen sau nectar, viteza se reduce la 20 km/h.

* O familie de albine este alcătuită din 10.000-80.000 de indivizi: o matcă, câteva zeci până la câteva sute de trântori, numărul cel mai mare însă, fiind reprezentat de albine.

* Interesantă este reproducerea în colonia de albine și determinismul genetic al membrilor acesteia: matcă, trăntori, albine. Originea acestora este una singură: ouăle depuse în celulele fagurilor de către regină (matcă). Numai în prezența mătcii poate exista colonia de albine. Matca provine din ouăle fecundate, depuse în botci de către o altă matcă. Tânăra matcă, după eclozarea din botcă,  rămâne în stup în primele șapte zile de viață, timp în care își elimină suratele, viitoare pretendente la stăpânirea regatului. Acestea eclozează din alte botci, dar după prima „născută” și, dacă albinele nu se pregătesc de roire, sunt ucise. Cum într-o teacă nu încap două săbii, nici în colonia de albine nu poate fi decât o singură matcă. Între timp, rămasă singură, tânăra matcă ajunge la maturitate în șapte zile. Acum pleacă la ceea ce stuparii numesc „zborul de împerechere”. În cursul acestui zbor, are loc și selecția trântorilor cu care aceasta se va împerechea. Matca, emițând feromoni sexuali care au rolul de a-i atrage pe trântori, zboară cu o viteză mare, ajungând la înălțimi care, după unii autori, ar atinge chiar și 2000 de metri. Trântorii, care trândăvesc undeva pe flori, așteptând trecerea vreunei mătci cu care să se împerecheze, percep mirosul feromonilor emiși de matcă și pornesc în urmărirea acesteia. Viteza lor de zbor depinde de vigoarea fiecăruia. Numărul lor fiind mare – circa 200,  în frunte cu cei mai puternici dintre ei, ia forma unui stol. Împerecherea mătcii este poliandrică: se împerechează cu mai mulți masculi la același zbor de (de regulă, șapte-opt trântori), producându-se un fenomen de heterospermie. Atunci când primul trântor se apropie de matcă, aceasta emite un feromon care favorizează copulația. Împerecherea cu fiecare trântor durează între una și cinci secunde, până când spermateca mătcii, care are un volum de 1mm3, se umple. Ultimul fericit cu care matca s-a împerecheat, este și cel mai nefericit trântor. Vaginul mătcii se închide, iar aparatul genital al trântorului este smuls împreună cu intestinele. Acum matca – dacă nu se întâmplă să fie prinsă și mâncată în zbor de vreo pasăre -, se întoarce în stup. Poartă cu ea semnul vizibil al împerecherii - aparatul genital al ultimului trântor cu care s-a împerecheat -, dar și o zestre biologică constând din spermatozoizii fecundanți. Aceștia vor asigura fecundarea ouălor de matcă, din care vor ecloza albine și mătci, pentru o perioadă de 4-7 ani. După două-trei zile, timp în care ovarele mătcii se dezvoltă mult, în cepe ponta – depunerea oălor, care în lunile cu cules abundent de nectar și polen, poate ajunge la 2000-3000 de ouă pe zi.  

* Aparatul reproducător al mătcii are uimitoare asemănări cu cel al femeilor. Același lucru se poate spune și despre sistemul endocrin-hormonal, care guvernează reproducerea, dar și creșterea puietului apicol sau copilului. Pe cunoașterea acestor asemănări, inclusiv la nivelul implicărilor hormonale, se întemeiază succesele obținute de noi în domeniul reproducerii umane, întrebuințând apiterapice a căror structură biochimică, hormonală îndeosebi, este inspirată din studierea comparativă a reproducerii în cele două familii: cea a oamenilor și cea a albinelor. Desigur, în afară de substanțele care restabilesc sănătatea aparatului reproducător uman, apiterapicele conțin prohormoni și hormoni identici cu cei umani, categoric superiori,  biocompatibil/funcțional, celor obținuți prin sinteză farmacochimică.

* Aparatul reproducător al mătcii este alcătuit din vagin, spermatecă (în care sunt depozitați spermatozoizii obținuți la zborul de împerechere), două ovare, două tuburi ovariene - cu un rol oarecum asemănător trompelor feminine -, care se unesc într-un tub (oviduct), pe unde trec ovulele (oăle). La trecerea pe lângă spermatecă, orificiul acesteia se deschide și eliberează câte 4-5 spermatozoizi pentru fiecare ou, din care numai unul fecundează oul aflat în tranzit. Sunt fecundate numai ouăle din care urmează să ia ființă albine (sunt depuse în celulele cele mai mici din fagure – au diametrul de 5,4 mm și sunt înalte de 12 mm), dar și mătci (în acest caz celulele, numite și botci, au diametrul de 10-21 mm și înălțimea de 20-25 mm). Atât ovula mătcii, cât și spermatozoidul trântorului au câte 16 cromozomi, astfel încât indivizii rezultați – albine și mătci, au câte 32 de comozomi. În cazul în care albinele îndrumă matca să ouă în celulele pentru creșterea trântorilor (au diametrul de 6,5 mm și o înălțime de 11-12 mm), spermateca nu se deschide, astfel încât ouăle din care se vor forma trântorii nu sunt fecundate.

* Celulele neurosecretoare ale albinelor sunt situate în creier. Acestea - cu un rol asemănător cu cel al hipotalamusului uman -, secretă hormoni cu rol de semnal, care activează glandele endocrine ale albinelor, având inclusiv funcții gonadotrope, de stimulare a activării ovarelor mătcii. Hormonii circulă prin hemolimfă (sângele albinelor). Pentru funcțiile propriului aparat de reproducere, albinele dispun de estrogeni, progesteroni etc., dar și de somathormoni care reglează creșterea corporală diferențiată.

* Hrana pe care albinele doici o folosesc pentru creșterea puietului este comună, în primele trei zile, în stadiul de ou, din care se vor forma cele trei viitoare caste ale familiei: matcă, albine și trântori. Lăptișorul de matcă este produs de glandele hipofaringiene ale albinelor doici. După aceea, oăle trec la stadiul de larve, iar hrana se diferențiază. Cu lăptișor de matcă continuă să fie hrănite numai viitoarele mătci, în timp ce viitoarele albine și viitorii trântori primesc o hrană diferită, în structura căreia intră mierea, polenul și apa. Această hrană are și o încărcătură hormonală diferită, androgenizantă, dar și somathormoni care controlează mărimea fizică a fiecărei caste.

* În funcție fecundarea ori nefecundarea ouălor, în funcție de mărimea diferită a celulelor în care cresc, în funcție de hrana primită în timpul creșterii, care conține o certă diferențiere hormonală, se hotărăște sexul și funcțiile în colonia de albine, ca și durata timpului de evoluție de la ou la eclozare: pentru mătci – 16 zile, pentru albine – 21 de zile, iar pentru trântori – 24 de zile.

* În sezonul culesurilor, dacă ponta mătcii ajunge la 2000-3000 de ouă pe zi, pentru fecundarea acestora se folosesc, zilnic, 12-15 000 de spermatozoizi.

* Hrănită numai cu lăptişor de matcă, regina (matca) ajunge la maturitate cu 5 zile mai repede decât albina şi trăieşte de circa 70 de ori mai mult.

* O matcă poate trăi 5-7 ani, dar ouatul abundent, pentru asigurarea unei familii numeroase, puternice, durează numai doi-trei ani. Când ponta mătcii se reduce și familia scade numeric, apicultorii o suprimă și cresc o nouă matcă, cu care o înlocuiesc pe cea nerentabilă.

* Ca și matca, albinele sunt femele. Aparatul lor de reproducere este identic cu cel al mătcii. Acesta însă, este dezvoltat rudimentar: mai întâi, datorită dimensiunilor reduse ale celulelor,  mult mai mici decât cele în care crește matca, dar și datorită diminuării cantității de somathormoni care li se administrează în timpul creșterii. Mai mult decât atât, deși femele, albinele sunt „castrate” mai ales prin hrana pe care o primesc. Alimentația albinei, în timpul evoluției de la larvă la nimfă este androgenizantă, asemănătoare cu cea primită de trântorii în creștere - masculii care au rolul de a împerechea matca. Această alimentație atrofiază îndeosebi funcția ovariană a albinelor. Este, am putea spune, o trimitere în menopauză, cam ca la femeile tratate pentru endometrioză, cărora prin hormonoterapie li se întrerupe menstra pentru circa patru luni. Structura acestei alimentații, ca și raportul estradiol-aromatază-progesteron, s-a aflat la baza apiterapicelor cu care noi tratăm endometrioza infertilizantă. Așa cum este tratată, clasic, endometrioza este recidivantă. Prin apiterapie, femeile nu trebuie să mai traverseze nici laparoscopia (decât în scop diagnostic), nici menopauza indusă chimioterapeutic și nici stimularea ovariană care, dacă nu-și atinge scopul, androgenizează - uneori iremediabil.

* Totuși, uneori albinele, deși nu se împerechează,  ouă în stupul devenit bezmetic. Se întâmplă, în unele cazuri, ca o colonie de albine să rămână fără matcă, dar și fără ouăle din care să-și poată crește o nouă suverană, mamă și izvor al perpetuării coloniei. Colonia de albine însă, rămâne un model al voinței de supraviețuire și de înmulțire. Câteva albine, într-un fel neexplicat clar până în prezent, își dezvoltă funcția ovariană, produc și depun ouă în celulele fagurilor. Nefiind fecundate, din aceste ouă cresc numai trântori. O astfel de familie, spun stuparii, s-a bezmeticit. Acestei colonii nu i sepoate da o matcă, pentru că aceasta ar fi ucisă de albinele devenite ouătoare. Preiau, se pare, instinctul de suveranitate al reginelor. Salvarea unei astfel de familii se poate face numai prin ducerea stupului la câteva sute de metri mai departe de locația sa, unde toate albinele se scutură de pe rame. Apoi stupul este readus pe vechiul loc. Toate albinele revin în stup, cu excepția celor ouătoare care, fiindcă n-au mai zburat, uită amplasamentul „casei” lor. Acestea ajung în alte familii, unde fiind străine (nu au mirosul caracteristic mătcilor stupilor în care vor să intre), sunt ucise. Abia acum apicultorul poate relua operațiile de înlocuire a mătcii în stupul orfan.   

* Colonia de albine este un regat, dar cu importante manifestări republicane. Albinele, în funcție de bogăția în miere și polen, hotărăsc cantitatea de ouă și în care anume celule trebuie depuse. Atunci când rezervele de hrană sunt reduse, albinele nu construiesc celule pentru creșterea mătcilor (botci), iar ouatul în celulele destinate creșterii trântorilor este redus, până la a fi cu totul interzis. Dacă familia de albine este puternică și bogată, albinele se pregătesc de roire, pentru a întemeia familii noi. În acest scop cresc la câteva sute numărul trântorilor și clădesc un număr mare de botci pentru viitoarele regine. Albinele hotărăsc momentul roirii și, un număr dintre ele, pleacă cu vechea matcă. De regulă, vechea matcă rămâne în stup până la împerecherea succesoarei, dar pot fi și cazuri când pleacă mai înainte. Dacă albinele plănuiesc plecarea a mai multe roiuri, interzic primei născute dintre viitoarele regine să le elimine pe celelalte, care pot ajunge să fie în număr și de câteva zeci.

* Roiul de albine, alcătuit din regină și circa 10 000 de albine, pleacă de regulă în preajma orelor 10-11 ale zilei, dar numai după ce albinele își umplu gușile cu miere – rezervă de hrană până la instalarea în „casă nouă” și reluarea culesului. De regulă, roiul se așează pe ramura unui copac din preajma stupinei, dar numai timp de câteva ore. Între timp, un număr de albine din roi fac cercetășie în căutarea unei noi locuințe, care poate fi o scorbură a unui copac, coșul unei case, vreo adâncitură în vreo stâncă, un stup gol din vreo altă stupină etc. Dacă, între timp, apicultorul nu ia roiul de pe ramura pe care s-a așezat, acesta pleacă înspre noul adăpost.

* Cândva albinele puteau trăi „în sălbăticie”, fără să fie îngrijite de om. De un secol însă, numărul familiilor de acest fel s-a împuținat treptat, până la dispariție. Datorită infestării cu păduchi, care mai înainte nu existau, roiurile de albine nu mai au nici o șansă de supraviețuire departe de om. Pentru supraviețuirea propriilor stupi, apicultorii îi despăduchează, prin anume tratamente aplicate de mai multe ori pe an. Roiurile de albine plecate din stupine „pe cont propriu”, pot supraviețui adesea până toamna, numai în cazuri foarte rare putând să trăiască până în primăvara sau vara următoare. Sunt ucise prin înmulțirea păduchilor. Dintre păduchi, impactul cel mai însemnat asupra coloniilor de albine și a producției de miere, îl au cei numiți Varroa destructor (Varroa Jacobsoni) sau acarieni. Infestarea coloniilor cu acești păduchi, este numită obișnuit acarioză. Rotunzi, aproape asemănători unei farfurii zburătoare, cu corpul plat, susținut de o mulțime de picioare, acești păduchi pot fi un exemplu de adaptare în natură. Femela depune ouă în celulele cu ouă de albină, iar atunci când aceasta eclozează, poartă deja câțiva păduchi, parazitată deja. Acești păduchi se hrănesc cu sângele (hemolimfa) albinelor. Un alt păduche, Braula coeca, de dimensiuni foarte mici, se hrănește cu lăptișor de matcă: fie se așează astfel încât să-l preia în timp ce albinele îl transmit mătcii, fie gâdilă matca astfel încât să regurgiteze o parte din lăptișorul cu care a fost hrănită.

* Matca nu se hrănește niciodată singură, ci este hrănită de către albinele doici, producătoare ale lăptișorului de matcă. 

* Familiile de albine care trăiau până pe la începutul secolului XX , în păduri mai ales, erau așa de numeroase, încât au putut da naștere unei ocupații, a cărei amintire s-a păstrat în numele unor familii sau a unor localități. Este vorba despre așa-numita bârcuire și bârcuitori. Bârcuitorii, folosindu-se de ajutorul fumului, luau fagurii plini cu miere din familiile de albine „sălbatice”. Cantitățile de miere recoltate erau însemnate, de îndată ce o parte din miere și ceară ajungea și în piețe, ocupația continuând să se practice chiar și după dezvoltarea stupăritului de pe lângă gospodării. Bârca, Bârcan, Bârcaciu, Bârcănești - sunt denumiri de sate și oameni, viețuitori în preajma pădurilor, rai al roiurilor de albine, amintind o ocupație acum dispărută. Și, desigur, așa cum oamenii agresează acum natura, niciodată nu va mai fi posibilă. Ba și mai mult, chiar și albinele stupinelor îngrijite de oameni, înfruntă primejdii chimice care sporesc mereu.

* De obicei, bârcuitorii știau mai dinainte copacii în ale căror scorburi se aflau familii de albine a căror miere urmau să o recolteze. Dar aveau la îndemână și o medodă simplă, prin care puteau să le caute. Așezau un fagure sau puțină miere într-un vas, undeva, într-o poiană. Curând apărea o albină, apoi mai multe, acestea umplându-și gușile cu miere. Bârcuitorul urmărea direcția de zbor a acestor albine înspre copacul în care acestea duceau mierea, găsind astfel scorbura căutată.

* O albină lucrătoare, în sezonul culesului, trăieşte 40-44 de zile; albina „de iernare”, trăieşte circa 6 luni, timp în care creșterea puietului se reduce treptat, până la încetare (în lunile octombrie-noiembrie), pentru ca apoi să reânceapă (în ianuarie-februarie).

* Atribuțiile albinelor în cadrul coloniei sunt programate genetic, fiecare grup de albine îndeplinind sarcini precise: albine culegătoare de nectar, albine culegătoare de polen, albine culegătoare de propolis, albine sacagii (aduc apă în stupi), albine sanitar (au grijă de curățenia și sănătatea stupului), albinele militar - garda stupului - care stau de regulă pe scândura de zbor și păzesc intrarea (urdinișul). Uneori, în funcție de urgențe, fiecare din aceste grupuri de albine poate să treacă, temporar, la îndeplinirea altor sarcini, dar de fiecare dată revin la obligațiile pentru care au fost programate. Armonia, hărnicia, dăruirea și organizarea perfectă a coloniei, care poate fi model societății omenești, au făcut posibilă străbaterea mileniilor, timp în care multe alte specii au dispărut. Oricine cunoaște colonia de albine, ajunge să înțeleagă faptul că, pentru fiecare albină în parte, ceea ce contează nu este viața proprie, ci viața coloniei. Pentru prosperitatea și înmulțirea acesteia, de când „se naște” și până moare, muncește fără nici o clipă de odihnă. Pentru albină nu există „eu”! Există numai „noi”! Niciodată o albină nu va ezita, nici măcar o fracțiune de secundă, să-și dea viața pentru apărarea patriei: stupul și familia sa.

* Atunci când albina înțeapă, o face numai ca să se apere și să-și apere familia amenințată. După înțepare, albina moare. Nu mai poate scoate acul, care rămâne în pielea celui înțepat, împreună cu punga de venin

* Suverană, regina este însoțită permanent de un număr de albine. Acestea, în vorbirea curentă a apicultorilor, sunt numite garda reginei. Ele o apără, o hrănesc, o îndrumă înspre celulele în care trebuie să depună ouă, o mângâie pe abdomen și răspândesc în tot stupul un feromon numit substanța de matcă (mirosul de matcă). Acest feromon are un miros deosebit de cel al altor mătci. În funcție de acesta, albinele știu dacă surate ale lor s-au mai așezat pe o anumită floare, dar sunt și recunoscute de albinele din garda stupului la întoarcerea din câmp, numai astfel permițându-le intrarea.

* Albinele dintr-o familie sunt surori bune numai după mamă (matcă). Spematozoizii trântorilor cu care matca s-a împerecheat, nu se amestecă între ei. Iată motivul pentru care, albinele unei familii, sunt surori vitrege după tată.

* Trântorii, masculii coloniei, nu au tați, ci numai mame, acestea fiind mătcile. Atunci când matca urmează să ouă într-o celulă de mărimea celei necesare pentru creșterea trântorilor, spermateca nu se deschide, iar ouăle nu sunt fecundate.

* Ouăle din care urmează să se formeze viitoarele mătci și viitoarele albine sunt identice, în ambele cazuri acestea fiind fecundate. Ceea ce le diferențiază în timpul evoluției înspre adult este dimensiunea diferită a celulelor, ca și hrana pe care o primesc. Viitoarele mătci primesc o hrană care stimulează ovulația și ouatul, dar care are și o încărcătură mai pronunțată de somathormoni:  dimensiunile mătcii sunt mai mari (matca are lungimea de 18-25 de mm și cântărește 150-280 de mg); albinele primesc o hrană androgenizantă și, fiindcă sunt mai mici (au o lungime de 12-13 mm și o greutate medie de 10 mg), primesc o cantitate mult mai redusă de somathormoni.

* Zburând, aripile albinei execută 440 de bătăi/secundă! Un clipit: o secundă!

* Albina adună cu limba polenul florilor, îl umectează cu o secreție proprie și îl unește în grăuncioare, în coșulețele aflate pe picioarele posterioare. Viteza cu care execută mișcările capului de la floare la picioarele din spate este așa de mare, încât nu poate fi observată cu ochiul liber.

* Într-un an, o familie de albine, pentru propria sa existență,  consumă: 100 kg de miere, 50 kg de polen şi 50 litri de apă (adusă în stup de albinele sacagii).

* Venind de la cules, pentru a-și întreține energia necesară zborului, o albină consumă, din nectarul cules din flori, câte 0,5 mg pentru fiecare km de zbor. Prin urmare, cu cât crește distanța până la plantele melifere, cu atât scade cantitatea de nectar pe care albina o aduce în stup.

* Raza de zbor a albinei în jurul stupului este de cel mult 6 km, dar valorificarea rentabilă a culesurilor poate fi făcută numai la distanţe de sub 3 km (consumă mult pentru energia necesara zborului de întoarcere).

* Albinele „vorbesc”: venite din câmp, execută cu partea subtoracala (abdomenul) anumite mişcari, numite “dansul albinelor”. Prin acestea, comunică suratelor din stup o nouă sursă de nectar, direcţia ei, distanţa până la ea, abundența acesteia etc. Germanul Karl von Frisch, care a descifrat „dansul” acesta, a primit premiul Nobel.

* Pentru a aduce 100 g de apă în stup, o albină trebuie să facă 3000 de zboruri.

* Larvele de albină sunt “vizitate” de albinele doici, care le hrănesc, de circa 10.000 de ori în 6 zile.

* O albină este de 20 de ori mai puternică decât un cal: poate deplasa, pe o suprafaţă plană, o greutate de 20 de ori mai mare decât propria greutate; un cal tractează doar propria greutate. O albină poate zbura purtând o altă albină (deci zboară purtând o greutate egală cu a sa).

* 10.000 de albine cântăresc 1 kg. Calculaţi!

* Când roiesc pentru a întemeia o nouă familie, albinele pleacă cu guşa plină de miere: 10.000 de albine pot transporta 400 grame de miere, dar nici nu mai pot înţepa, neputând îndoi abdomenul cu gușa plină.

* Polenizând culturile şi plantaţiile, albinele aduc, indirect, un venit mult mai mare decât valoarea produselor stupului. Sunt frecvente cazurile în care, producătorii agricoli, pentru a obține recolte mai bogate, plătesc apicultorilor aducerea stupinelor în zona culturilor lor.

* Şoarecele caută în stup proteine: nu mănâncă miere, ci polen şi albine pe care le desprinde din ghemul de iernare. Albinele nu pot pleca din ghemul de iernare ca să-l anihileze. Ar muri înghețate.  La venirea zilelor mai calde, șoarecele a încurcat-o: înţepat de mai multe albine, tremură din tot corpul sub impactul produs de venin, apoi îşi dă obştescul sfârşit. Pentru că este prea mare pentru ca să-l poată transporta afară, albinele îl îmbracă în ceară și propolis, pentru a menține curățenia stupului. De regulă, șoarecii intră în stup pe urdiniș, în zilele reci de la sfârșitul toamnei și începutul iernii. Uneori își pregătesc singuri sfârșitul: lacomi, mănâncă mult, cresc și se îngrașă, astfel încât atunci când vor să părăsească stupul, nu mai încap pe urdiniș. Ori sunt surprinși de apicultor, ori sunt omorâți de albine.

* Trântorul, un personaj foarte cunoscut, nu poate fi acuzat ca şi nevrednic: trompa lui este prea scurtă pentru a ajunge la nectarul florilor. De aceea, el se hrănește numai cu nectarul adus de albine. Este şi mai comod aşa, nu? Totuşi, el zboară: ca să doarmă la soare, pe vreo floare, de unde priveşte din când în când înspre văzduh, doar, doar va trece în zbor vreo matcă cu care să se împerecheze. Mare crai! Dar, dacă nu munceşti, poţi fi cuprins de pofte! Are un ochi ager, de invidiat! Iar mirosul, cu care percepe feromonii răspândiți de matca plecată la zborul de împerechere, întrece chiar și vederea.

* Albina şi matca au câte trei ochi simpli şi doi ochi compuşi, acestia fiind alcătuiţi din câte 5000 de ochi simpli. Trântorul are trei ochi simpli şi doi ochi compuşi, fiecare alcătuit din câte 8000 de ochi simpli. Albina îşi curăţa faţetele ochilor cu perii picioarelor anterioare; la fel îşi curăţă antenele.

* Antenele albinelor sunt organe tactile şi olfactive; acestea sunt alcătuite din 15.000 de fosete cu celule nervoase senzitive.

* În toată viaţa ei de culegatoare, o albină poate aduna circa 10 g de miere.

* O larvă de albină, cântărind la început mai puţin de 1 mg, consumă în 6 zile 200 mg de hrană.

* Matca depune ouă, dar hrănirea acestora şi a larvelor  în care se transformă acestea, o fac albinele doici, care produc lăptişorul necesar.

* Albinele doici sunt albinele tinere, care încă nu au zburat. Acestea rămân în stup în primele 21 de zile de viață. Atunci când zboară pentru prima dată, execută un fel de dans în zbor în fața stupului, apoi împrejurul lui, timp în care memorează culoarea acestuia, amplasarea, locul urdinișului, orice alte repere care i-ar putea servi ca orientare la întoarcerea din câmp: copaci, clădiri, orice alte detalii locale.

* Niciodată o albină nu va intra într-un alt stup. De altfel, albinele din garda stupului, percepând un miros străin, o alungă și, uneori, o omoară dacă insistă să intre. Totuși, sunt două situații în care albina poate intra în alt stup. Dacă se întoarce din câmp împovărată cu nectar, albina poate intra într-un stup dintr-o stupină străină, așezată între flora meliferă (locul culesului) și propria stupină. Îndeosebi la culesurile de salcâm si de floarea soarelui, stuparii au grijă ca între stupina lor și pădurea de salcâm sau lanul de floarea soarelui să nu se amplaseze alte stupine, caz în care ar avea pierderi mari în producția de miere. Și albinele pot prăda. Îndeosebi la sfârșitul sezonului culesului, dar și când apicultorul ține deschis mai mult decât trebuie un stup, ori lasă sirop sau miere pe pereții externi ai stupului. Atunci începe ceea ce stuparii numesc furtișag, mai ales dacă familia atacată este mai slabă. Albinele din ceilalți stupi încep să pătrundă în stupul prădat. La început, un număr de albine sunt ucise în lupta care are loc cu albinele din stupul atacat. Uneori chiar și matca este ucisă. Atunci când colonia este înfrântă, propriile albine încep să ajute albinele invadatoare în transportarea mierii și păsturii în stupul atacantelor.

* Colonia de albine, atâta timp cât percepe substanța de matcă (feromonul, mirosul de matcă), lucrează liniştit.  Dacă lipsește acest miros, pe care oamenii nu-l pot percepe,  albinele se neliniştesc şi încep să clădească botci pentru a produce o nouă matcă. Dacă nu sunt botci cu ouă, atunci albinele măresc câteva celule în care se află ouă din care urma să iese albine. Le transformă în botci și își cresc o nouă suverană, pentru care schimbă și hrana care i se dă. Astfel, albinele îi schimbă destinul. Dacă oul nu s-a transformat încă în larvă, atunci viitoarea suverană va fi o matcă de calitate. Prolifică, adică. Dacă albinele „iau în lucru” o celulă în care este o larvă de viitoare albină, cu cât aceasta are mai multe zile de când a depășit stadiul de ou, cu atât viitoarea suverană va păstra mai mult caracteristicile împrimate de hrana primită ca viitoare albină. Dimensiunile corpului vor fi mai mici, ponta zilnică va fi mult redusă, familia va intra în declin.

* O albină născută într-o familie puternică, trăieşte mai mult decât cea nascută într-o familie slabă (deci vigoarea lor depinde de calitatea albinelor doici, cele care secretă lăptişorul de matcă).

* Există o rasă de albine unicolor: matca şi albinele pot da naştere, în stare virgină, altor albine (ginogeneză); albinele obişnuite, în stare virgină, așa cum am văzut, dau naştere la trântori (androgeneză).

* Există și albine fară ac: se apără năpustindu-se în număr mare asupra eventualului inamic, pe care-l intimidează cu numărul şi bâzâitul lor intens, puternic.

* La fiecare zbor, o albină culegătoare de polen  recoltează 0,15 mg de polen (dacă este de trifoi, trebuie să cerceteze 600 de flori pentru a aduna această cantitate).

* Albinele înţeapă numai dacă îşi simt viaţa în pericol.

* Un cal, înţepat simultan de 9 albine, moare.

* Dacă o albină s-a rătăcit şi trece un om prin locul respectiv, fie zboară pe lângă el, fie se aşează pe hainele lui şi îl însoţeşte până acasă.

* Instinct sau memorie genetică: atunci când stuparul afumă stupul, albinele nu mai înţeapă; speriate, se reped să-şi umple gușile cu miere. Se pare că gestul le este comunicat genetic: atunci când trăiau în scorburile copacilor şi pădurile erau incendiate de fulgere,  îşi umpleau repede guşile cu miere pentru a fugi din calea focului şi a-şi căuta un nou adăpost.

* Munca în colonia de albine se desfăşoară într-o deplină armonie şi într-un efort care, în cele 40-44 de zile, atât cât trăiesc albinele în sezonul culesului,  nu este întrerupt nici măcar o secundă. Un impresionant efort, fără nici o clipă de odihnă.

* Niciodată o albină nu moare în familia pentru care a trudit, fără strop de odihnă, din clipa eclozării din celulă. Atunci când îşi simt sfârşitul (compară cu elefantul!), zboară departe de stup și cade, undeva printre ierburi, flori şi crânguri, unde moare însingurată, neştiută, nevăzută de nimeni. Este ultimul gest pe care-l poate face pentru colonia de albine care i-a dat viaţă, cu mulţumirea că a lăsat-o numeroasă, puternică, prosperă. Soldat credincios al neamului său,  moartea albinei, de o tragică mareţie anonimă, îmi pare că egalează prin  nobleţe sublima jertfă a soldaţilor spartani căzuţi sub săbiile perşilor la Salamina: cu limbă de moarte ei cer călătorului să spună Spartei (colonia lor) că au căzut apărându-i legile şi libertatea. Nu comparaţi asemenea nobile fapte cu cele ale celor ce drujbizează pădurile munților sau îi îneacă în cianuri, ca la Roşia Montană, răscolind cimitire daco-romane şi ortodoxe. Primii sunt faima, ultimii sunt rușinea oricărei națiuni.

* Iar dacă totuşi, rareori, albina moare în stup, o altă albină din ceata sanitarilor face efortul, o ridică în aer şi zboară cu ea departe, departe undeva, lăsând-o să cadă printre florile din care culesese nectarul și polenul.

* Albinele se aseamănă întrucâtva, în ceea ce-i priveşte pe trântori, cu povestioarele despre amazoane. Toamna, când culesul de nectar începe să fie atât de redus, încat albinele să înţeleagă faptul că roirea nu mai este posibilă, deci o altă matcă nu mai trebuie fecundată, soarta trântorilor este decisă de amazoanele din stup. Seara, când trântorii se întorc din câmp, unde au dormit pe vreo floare, așteptând să observe zborul vreunei mătci cu care s-ar putea împerechea, albinele din corpul militar al gărzii stpului, așezate în urdiniș, le interzic intrarea. Dacă vreun zurbagiu reuşeşte  să treaca de garda aşezată în urdiniş, curând va fi văzut și scos afară prin efortul unit a două albine, fiecare trăgându-l de câte o aripă: este un spectacol care merită să fie văzut. Cei care mai reuşesc să intre, cu fiecare zi de toamnă mai puțini, sunt mânaţi într-un colţ al stupului şi li se interzice să ajungă pe fagurii plini cu miere. Şi tot aşa merg lucrurile, încât stupul rămâne să intre în iarnă numai cu regina şi albinele, trântorii dându-şi obştescul sfârşit în frigul nopţilor de toamnă. Ce vreţi? Atâtea guri de trântori sunt greu de hrănit peste iarnă, iar un asemenea individ, devenit de prisos deocamdată, mănâncă zilnic cam tot atâta miere câtă pot aduce în stup cinci culegătoare într-o zi. Şi când te gândeşti că au trândăvit o vară întreagă! În primavara însă, când fagurii încep să fie plini de miere, albinele vor creşte alţi trântori: vor să se înmulţească, să roiască şi tânăra viitoare matcă trebuie împerecheată.

* Ghemul de iernare – un exmplu de solidaritate cetățenească ! Stupul este cetatea, patria albinelor, iar acestea sunt cetățenii. Locuitorii cetății, adică. Spre sfârșitul toamnei, când nopțile devin din ce în ce mai reci, albinele se așează pe fagurii cu miere, formând ceea ce apicultorii numesc ghemul de iernare. Acest ghem are o formă rotundă, asemănătoare mingiei. În funcție de numărul albinelor care intră în iarnă, ghemul cuprinde mai multe sau mai puține rame cu faguri în care se află miere și păstură. Această așezare are rolul de a menține căldura în interiorul ghemului, în centrul acestuia, protejată cu grijă, aflându-se regina. Acum, aceasta nu mai depune ouă, iar trântorii, mari consumatori de miere, fuseseră deja alungați de pe la mijlocul toamnei.

Iarna, oricât de bine ar fi protejat termic stupul, singurul loc cald este în centrul ghemului. Temperatura din stup, împrejurul ghemului, este destul de apropiată de cea de afară. Orice albină se desprinde din ghem, îngheață și moare. O parte din albine, cele care sunt în contact cu fagurii, după ce mănâncă pentru a-și menține temperatura, se deplasează la marginea ghemului, unde înlocuiesc pe cele flâmânde, aflate pe punctul de a îngheța. Acestea străbat ghemul până la mierea din faguri, unde își refac energia. Colonia de albine acționează ca un organism. Aici, așa cum am mai spus, nu există „eu”, există numai „noi”. Solidaritatea cetățenească, subordonarea oricărei acțiuni binelui comun, este uimitoare în colonia de albine. S-a mai văzut câte un bou împungând pe altul, luându-i fânul, chiar dacă el avea mai mult. Oricum, cei aflați în calul troian românesc, nu sunt albine. Jefuiesc o națiune, claia lor de fân este tot mai mare. Spiritul, cultura, virtuțile, altruismul, frumosul și albinele vor străbate veacurile. Mâncătorii de fân, nu.

<< Inapoi la Cuprins Citeste mai departe >>
Copyright ©2010 - 2017 Apitherapy. Toate drepturile Rezervate. | Site realizat de servicii.IT