Limba:      
Cap.II.APITERAPIA ȘI  APITERAPEUTUL
II.1. APITERAPIA ÎNTRE TEORIE ȘI PRACTICĂ

 

Apiterapia, în sensul strict al cuvântului, poate fi definită ca fiind ştiinţa tratării diverselor afecţiuni umane folosind:1) produse apicole neprelucrate, în starea în care au fost recoltate; 2) combinaţii ale diverselor produse apicole; 3) extracte din produsele apicole; 4) combinaţii între produsele apicole sau extracte din acestea şi extracte din plante,  fructe, seminţe, minerale solubilizate, vitamine, enzime, aminoacizi etc.; 5) medicamente apiterapice standardizate.

Şi în România, ca şi în alte ţări, apiterapia ca ştiinţă este insuficient fundamentată. De regulă, teoreticienii apiterapiei nu cunosc suficient de bine colonia de albine, nici structura biochimică a produselor acesteia, iar clinic vorbind, aceștia nu sunt practicieni. Oricum ar fi, se poate constata uşor o falie între teoreticieni şi clinicieni, teoreticienii fiind incomparabil mai mulţi. De regulă, participările lor la conferințe sau simpozioane, chiar și materialele publicate, se reduc la a prezenta, chiar abordând un aer savant, efectele unuia sau altuia dintre produsele apicole în una sau alta dintre afecțiunile umane. Listează și o bibliografie impresionantă, dar dacă ai vrea să afli care sunt contribuțiile proprii, te afli deja în impas. Cam în aceeași situație se află și apiterapeuții care nu pot raporta nici un caz clinic de afecțiune remisă conform rețetelor lor. Iar dacă discută despre succese în una sau alta dintre afecțiuni, pot fi crezuți numai afirmativ, în absența analizelor de laborator, ante- și post apiterapie, ale pacienților despre care vorbesc.

Ruptura dintre teoreticieni şi practicieni conduce, evident, la incapacitatea de a teoretiza ştiinţific rezultatele obţinute în practică, de a elabora lucrări de sinteză sistematizate, care să poată așeza apiterapia la locul care i se cuvine în rândul științelor medicale și practicii clinice.

Frecvent, la nivel teoretic, dar și în practica clinică medicală, apiterapia este aşezată, în cel mai bun caz, la nivelul de terapie adjuvantă a medicinei clasice, alopate. Cauzele acestei concepții sunt cât se poate limpezi: din programele facultăților de medicină și farmacie lipsesc cursurile care să-i informeze pe viitorii medici și farmaciști asupra ofertei biochimice incomparabile a apiterapicelor, ca  și a potențialului terapeutic ale acestora. În România, nu demult, apiterapia a fost inclusă în rândul competențelor medicale. Este un pas înainte, dar medicii cu competență în apiterapie nu au la îndemână apiterapice standardizate, acestea fiind necesare actului medical clinic. Suplimentele alimentare apicole cu potențial terapeutic, sunt destul de puține. Pentru a le produce ei înșiși, în afara unor echipamente tehnologice necesare, nu dispun nici de mijloacele de dozare a substanțelor necesare scopului terapeutic urmărit și nici de verificare a calității produselor apicole care ar putea intra în structura acestora. Cazurile în care medicii apiterapeuți ar putea dispune de stupine proprii, sunt extrem de limitate datorită unei multitudini de cauze, a căror înșiruire ar putea începe cu lipsa unui teren într-o zonă meliferă, dar și cu cea a cunoștințelor necesare unui apicultor.

Sunt țări în care apiterapia este practicată în clinici cu un astfel de profil, ca de exemplu în Canada, Franța, Argentina etc. În România apiterapia deține un procent nesemnificativ din totalul practicii clinice și se practică ambulatoriu, făcând  dificil feedback-ul: cei mai mulţi pacienţi revin la cabinet - cu analize post apiterapie -, numai dacă mai persistă unele simptome. Aceasta face aproape imposibilă monitorizarea tratamentului și corectarea administrării apiterapicelor la nevoie, în funcţie de răspunsul terapeutic. Astfel, posibilitatea unor studii de siguranţă şi eficienţă a actului apiterapeutic, precum şi întocmirea de studii şi statistici devine destul de greu de realizat.

Mai mult, apelul pacienţilor la apiterapie se face, de multe ori, abia atunci când au fost epuizate orice alte căi terapeutice. Cauza este cât se poate de limpede: necunoașterea potențialului de intervenție al apiterapicelor într-o gamă largă de afecțiuni, în care medicația farmacochimică obține rezultate minore sau este de-a dreptul neputincioasă. În acest fel, în multe cazuri, apiterapeutul nu se confruntă numai cu afecțiunea primară, mulți pacienți prezentând și afecțiuni iatrogene, în multe cazuri acestea fiind mai grave decât afecțiunea pentru care s-a inițiat tratamentul.Nimeni, în nici un caz, nu trebuie să interpreteze această afirmație ca fiind un îndemn la neîncredere în medicația alopată. Acolo însă, unde apiterapicele recomandate de apiterapeutul competent pot ajuta medicația alopată, ori sunt superioare medicamentelor de sinteză farmacochimică, este în interesul pacientului ca medicul să dispună de cunoștințele necesare de apiterapie, ori să-i poată recomanda intervenția unui apiterapeut.

Dacă este cunoscută și aplicată de către practicienii clinicieni, apiterapia poate fi un adjuvant preţios al medicinei alopate. Dar, în același timp, nu este mai puţin adevărat şi faptul că, într-un şir lung de afecţiuni, apiterapia poate fi terapie suficientă şi unică. Am putea enumera aici, fără riscul de a nu fi exact, hepatitele, cirozele, bolile autoimune, infertilitatea feminină şi masculină, endometriozele, dislipidemiile, diverse disproteinemii, infecţiile virale cu Human Papilloma Virus  (HPV) etc. Aceste afirmații ne propunem să le demonstrăm și să le argumentăm cu documentele medicale ante- și post apiterapie existente în baza noastră de date din cadrul Centrului de Apiterapie Medicală.

<< Inapoi la Cuprins Citeste mai departe >>
Copyright ©2010 - 2017 Apitherapy. Toate drepturile Rezervate. | Site realizat de servicii.IT