Cap. I.DIN LUMEA ALBINELOR

Poate că cineva, citind, ar putea crede că acest capitol nu prea ar fi la locul lui într-o lucrare științifică cu caracter medical. Dar: orice pasăre, pe limba sa cântă ! Dacă n-ar fi fost stăvechea ocupație de apicultori a părinților, moșilor și strămoșilor mei, presupuncă nici eu, acum, n-aș fi scris această lucrare.

Dacă un număr de oameni, fie el cât de redus, citind, ar îndrăgi albina și ar deveni apicultori, câștigul va fi multiplu. Pentru ei înșiși și pentru familiile lor mai întîi, nu numai pentru că ar aduce în casele lor minunatele produse ale stupilor, ci și pentru faptul că ar petrece mai mult timp în natură. Așa i-ar înțelege mai bine legile, ar iubi-o și ar apăra-o. De cine ? De cei ce o întinează. De cei care, zevzeci netoți, pentru câțiva arginți, drujbizează lacomi pădurile, aduc cianurile morții la Roșia Montană, se pregătesc să distrugă rezervele de apă - și așa puține -  prin exploatarea gazelor de șist, transformă România în groapa de gunoi a Europei, ori lasă, acolo unde petrec „la iarbă verde”, urmele proastei creșteri și lipsei de educație. De cei care, prin pesticide și alte substanțe chimice, pentru un profit agricol imediat, poluează nepermis, periculos chiar, plantele și roadele lor, care ne sunt oferite ca hrană riscant chimizată. De cei care, prin activități industriale, dintre care unele nici nu sunt indispensabile vieții, otrăvesc solul și apele. De cei care aduc cianurile la Roșia Montană cu sprijinul calului troian românesc. Acești neoameni – calul troian zic -, au închis anume mineritul aurifer românesc, străvechi din vremea dacilor și daco-romanilor. Inconștieți, șterg pentru veșnicie de pe harta României patru dintre munții marelui crai Iancu și, amăgind localnicii cu câteva zeci de locuri de muncă timp de numai 10-15 ani, vor lăsa moștenire copiilor noștri, tot pentru veșnicie, sinistrul lac cu cianuri, lacul morții. Blestemul aurului ? Mai curând: blestemații lacomi ai calului troian ?

Mai mult, unii cititori, poate, vor face din apicultură un mijloc de existență, ocupația principală. România, a cărei floră meliferă este incomplet folosită, prin albine  poate oferi sănătate și bunăstare. Nu numai prin produsele stupului, ci mai ales prin polenizarea culturilor și livezilor. Sporirea roadelor pământului prin polenizarea făcută de către albine este, fără nici o îndoială, mai importantă decât însuși tezaurul de produse din stup.

Iar cei care, din orice motive ar fi să fie,  nu ar deveni apicultori -  în timpul liber ori ca ocupație de căpetenie -, atunci când vor gusta aromele din lingurița de miere, atunci când își vor apăra sănătatea, ori și-o vor redobândi datorită apiterapiei, vor iubi mai mult albina, această minunată fiică a soarelui. Și, oriunde și oricând, știind, vor apăra natura curată, fără de care albina nu poate viețui. Pericolul este omul. Un anumit tip de om. Lacom. Cu o educație incompletă.

Iată câteva motive pentru care, fără vreun criteriu de selecție, fără vreo ordine prestabilită, înșirăm un număr de informații despre albine și roadele pe care acestea ni le oferă. Pentru unii cititori, acestea pot fi curiozități. Pentru alții, pot fi lucruri știute. Prin acestea, încercăm să le atragem atenția înspre albine și natura curată. Una fără alta nu pot exista. Nici noi, oamenii. Iar noi, oamenii, trebuie să lăsăm moștenire copiilor noștri o natură sănătoasă, în care să poată trăi fără primejdii. Contează. Contează mai mult decât orice altă avuție. Iată motivul pentru care, dacă nu din  din spirit civic, atunci din dragoste față de urmași, trebuie să ne alăturăm celor ce luptă împotriva unor primejdii veșnic distructive, mortale. Să ne alăturăm acelor care, puțini la număr, la Roșia Montană, striviți de necinstea calului troian românesc, dar în picioare încă, apără un patrimoniu național: munții Iancului și tezaurul României. Datorită lor, eroi aproape părăsiți, lacul de cianuri, otravă mortală peste veacuri, încă n-a apărut. Să ne alăturăm celor care s-au ridicat împotriva altei primejdii ucigașe care se profilează la orizont: explatarea gazelor de șist. Între alte rele mari, acest proiect va distruge iremediabil rezervele de apă în zone și așa calamitate de secete. Ce le va rămâne copiilor noștri, atunci când copiii calului troian, cu buzunarele nerușinat umplute, vor pleca să trăiască în țări sănătoase ?

Numai împreună putem să oprim dezastrul. Noi, oamenii !