II.2. APITERAPEUTUL
Apiterapia nu trebuie confundată cu consumul obişnuit, desigur benefic, al unor produse apicole. Recomandarea administrării apiterapicelor trebuie să se facă numai de către specialişti şi numai în funcţie de sex, vârstă, afecţiune, masă corporală, ținta terapeutică urmărită, stadiul bolii, valorile analizelor de laborator, alte investigații medicale, eventualele afecțiuni simultane ori heredocolaterale etc.
Apiterapeutul trebuie să cunoască și domeniul posibilelor contraindicații sau urmări secundare pe care le prezintă unele apiterapice. Aparent inofensive, unele produse apicole, suplimente alimentare apicole şi chiar unele apiterapice standardizate, administrate necorespunzător, pot să aibă importante efecte secundare, care merg de la alergii şi până la declanşarea debutului unor boli autoimune. Afirmarea lipsei de contraindicații sau și de urmări secundare ale apiterapicelor, nu este mai mult decât o legendă.
Este știut faptul că medicamentele sunt, de fapt, substanțe. Dacă un medicament conține o singură substanță sau un complex de două sau mai multe substanțe, acest lucru depinde de valența terapeutică, farmacocinetică, cu care este investit de către producătorul său. Dozele în care un anume medicament, ca și asocierea acestuia cu alte medicamente care să-i susțină sau să-i modereze acțiunile în organismul uman, în funcție de ținta terapeutică urmărită, depind de cunoștințele, de experiența medicului, dar și de cunoașterea clinică și paraclinică a pacientului, inclusiv holistic și heredocolateral. Sunt medici dăruiți, care aduc profesia lor la nivelul artei. Aceștia sunt cei care tratează bolnavul văzut ca un întreg- trup, minte și suflet -, dar și ca parte a altui întreg: mediul în care trăiește (socio-familial, economic-ocupațional, habitul său, alimentația, mediul natural sau citadin etc.). Acești oameni cunosc bine nu numai medicamentul, ci și pacientul. Întotdeauna clinicianul, atunci când alcătuiește un protocol terapeutic, trebuie să cunoască nu numai indicațiile, ci și contraindicațiile, efectele adverse și secundare ale medicației prescrise.
Apiterapicele, în majoritatea lor, îndeosebi cele nestandardizate, sunt complexe de substanțe cu efecte terapeutice, iar prescrierea lor impune, pe lângă cunoștințe medicale, cunoașterea acțiunilor lor sinergice, ca și pe cele antagonice ale acestora.
Se vorbește, la nivelul cunoașterii comune, despre contraindicațiile sau efectele adverse, mai mult sau mai puțin agresive, ale medicamentelor. Acestea sunt bine cunoscute specialiștilor – medici și farmaciști. Bolile iatrogene (provocate prin administrarea unor medicamente), sunt un ce relativ obișnuit. Li s-au dedicat, inclusiv în România, studii aprofundate și de întinderi apreciabile. S-au făcut - și se fac în continuare - studii privind siguranța și eficiența administrării diverselor medicamente. Unele medicamente, a căror agresivitate o impune, sunt retrase și chiar interzise. Medicamentele însă, sunt și rămân necesare. Sunt, spre exemplu, cazuri în care folosirea lor imediată și cu înalt profesionalism, salvează vieți. Nimic nu poate înlocui pacea ce coboară în sufletul pacientului care, conștient că viața lui atârnă de un fir de păr și de rapiditatea și profesionalismul intervenției medicului, atunci când vede halatul alb lângă patul lui. Nimeni, nici un cunoscător, nu va contrapune apiterapicele medicamentelor de sinteză chimică. Ideal ar fi să fie întrebuințate împreună în acele cazuri în care își pot amplifica și susține efectele sau, după caz, să fie întrebuințate cele pe care, studiile de eficiență și siguranță, le recomandă.
În cercetările clinice pe care am început să le sistematizăm, ne propunem să atragem atenția și asupra complementarității dintre medicamentelor de sinteză chimică și unele dintre apiterapice, dar mai ales vom evidenția și argumenta acele cazuri în care apiterapia este superioară și suficientă într-un număr însemnat de afecțiuni. Apiterapeutul, fără o calificare superioară, care trebuie să includă solide cunoștințe medicale, de biochimie medicală și, desigur, de biologie moleculară și celulară, riscă el însuși, urmărind necorespunzător o țintă terapeutică, să declanșeze apariția unor afecțiuni iatrogene.
Raportat la aceste idei, apiterapeutul este –trebuie să fie –,intermediarul calificat dintre apiterapice și pacient. Dar, în același timp, este intermediarul dintre medicația alopată anterioară, cu efectele acesteia, și protocolul apiterapeutic pe care îl stabilește pacientului. Mai întîi însă, este necesar să facem o precizare. Sunt cazuri în care, staționar sau ambulatoriu, tratând o anume boală primară, prin medicația prescrisă inadecvat, acesta poate determina boli secundare, determinate iatrogen (prin medicația prescrisă). Nu sunt puține și cazurile în care medicul, urmărind o țintă terapeutică, îndeosebi în cazurile unor boli cu prognostic sever, eventual cu acțiune rapidă, știe care vor fi afecțiunile secundare, iatrogene, pe care le riscă pacientul printr-o anume medicație. Această medicație însă, este apreciată a fi singura cale de intervenție și, deci, nu implică nici un fel de culpă. Oricare ar fi cauza apariției bolilor iatrogene, acestea își au originea în substanțele aflate în structura medicamentelor prescrise. Astfel de substanțe, cu eventuale urmări iatrogene, pot fi și în structura apiterapicelor. Prin urmare apiterapeutul, pentru a putea stabili un protocol terapeutic corect, trebuie să extindă studiul asupra documentelor medicale ale fiecărui caz clinic în parte, începând de la investigațiile pentru diagnosticarea bolii primare. Este evident faptul că, procedând astfel, trebuie să urmărească și parcurgerea medicației, cu eventualele boli iatrogene secundare acesteia, pentru a evita ca, prin apiterapie, să nu accentueze urmările secundare și, desigur, să nu determine instalarea altora.
Cunoașterea substanțelor conținute în medicamentele administrate anterior, trebuie dublată, în cazul apiterapeutului, prin cunoașterea acțiunilor substanțelor conținute în apiterapice. Apiterapeutul, pe lângă anamneza amănunțită, trebuie să știe, deci, să interpreteze corect valorile biochimice înscrise în analizele de laborator, să poată urmări evoluția lor pe toată durata medicațiilor urmate anterior de pacient. De asemenea, trebuie să știe să intrepreteze, în context clinic, orice alte documente medicale prezentate de pacient – radiologice, ecografice, imagistice etc. Dacă faptul servește actului apiterapeutic, apiterapeutul trebuie să aibă cunoștințele necesare pentru a putea recomanda pacienților orice alte investigații medicale.
Dacă riscurile automedicației au fost relativ frecvent discutate în literatura medicală, riscurile autoapiterapiei sunt la fel de reale. Atunci când vom analiza cazuistica afecțiunilor pe care ne propunem să le evidențiem ca succese ale apiterapiei, vom reveni mai pe larg și cu exemple concrete asupra acestor aspecte.
Evident, asemănările dintre actul terapeutic farmacochimic (alopat) și cel desfășurat prin întrebuințarea apiterapicelor, nu exclud existența unor deosebiri. Unele dintre acestea sunt semnificative. Urmările iatrogene ale întrebuințării apiterapicelor, sunt mai puține, mai puțin severe, dar riscurile există. Spre deosebire de medicația alopată, apiterapeutul are la îndemână nu numai substanțele care sunt agenții acreditați cu potențialul de intervenție, dar și substanțe care le pot susține, sau le pot controla acțiunile, moderându-le, limitându-le sau, după caz, chiar pot să prevină urmările secundare nedorite. Dintre acestea, la loc de frunte se află mai ales imensul capital de biomolecule, biocompatibile până la identitate cu cele umane. Acestea, având o imensă valoare medicală, cu certitudine nu pot fi reproduse în laboratoare, deci nu pot fi la îndemâna medicației alopate. Spre exemlu, hormonii de sinteză farmacochimică, despre care se afirmă că sunt identici cu cei umani, dar care nu acționează, totuși, identic. Dar, dat fiind interesul pe care îl prezintă, vom reveni asupra acestor idei
Datorită numărului deosebit de mare al substanțelor pe care apiterapicele i le pun la îndemână, apiterapeutul este dator să aibă foarte solide cunoștințe de medicină generală, dar și din domeniile endocrinologiei, enzimologiei, biochimiei, biologiei moleculare și celulare, imunologiei etc.
Și, pentru că apiterapia este o știință medicală cu certe valențe clinice, apiterapeutul începător ar trebui să aibă, înainte de a trata singur, o perioadă de stagiatură pe lângă un apiterapeut cu experiență clinică recunoscută. Complexitatea structurală a apiterapicelor o impune.